Trei articole ale Doamnei DoctorJuliane Sacher, publicate în revista „Raum&Zeit“

(Spaţiu şi Timp) înnumerele 141 din 2006; 142 din 2006; 143 din 2006;

 






  Juliane Sacher s-a născut la 19.12.1945 în Dortmund. În 1974 primeştediploma de medic în Münster iardin 1983 are propriul cabinet medical. Între 1987-1993 a participat ca medic lastudiul  „Model-HIV” iniţiat de guvernulGermaniei. În 1988 a funcţionat ca şi consilier pentru Comisia HIV/AIDS de pelângă Bundestagul german (Parlament). În 1990 obţine împreună cu Dr.Kiefpremiul Fundaţiei Manfred Köhnlechner, în valoare de 100.000 de mărci germane,pentru terapia biologică la pacienţii HIV/AIDS. În 1990 înfiinţează în HamburgDAGNÄ – Deutsche AG niederlassener Ärtzte – iar în 1991 în Frankfurt HAGNÄ – HessischeAG niederlassener Ärtzte – a cărei preşedinte este şi astăzi. Ambeleorganizaţii mai sus amintite se ocupă cu problemele pacienţilor AIDS. Între1975-1993 a fost de asemenea medic cu probleme de medicina muncii la Lufthansa.Între 2000-2002 a lucrat şi la Facultatea de matematică a UniveristăţiiWuppertal în domeniul statisticii medicale în HIV/AIDS.

   De 25 de ani Doamna Sacher se specializeazăîn continuu şi în domeniile terapiilor naturale şi al medicinei biologice. Dela începutul anilor 80 se ocupă şi de legătura dintre moleculabiologie,biochimie şi imunologie, precum şi cu dereglările hormonale şi celulare înafecţiunile cronice moderne.

 

(Notatraducătorului: Marea majoritate a aspectelor legate de virusul HIV se potaplica şi virusului HCV, respectiv Hepatitei C, întrucât ambele virusuri suntretrovirusuri, se terapiază în mod asemănător, testele sunt extrem deasemănătoare, iar în cele din urmă ambele virusuri nu au fost niciodată pânăacum în formă complectă identificate, izolate, curăţate, înmulţite „in vitro”,analizate complect în structura lor şi fotografiate cu microscopul electronic.Iar cei care susţin altceva trebuie să facă şi dovada acesui fapt, ceea ce,interesant, dar nu a reuşit să facă nici un cercetător până acum.)

 

AIDS – Cronologia eşecurilor    (Primularticol)

Dr. Juliane Sacher, Frankfurt  

 

În ciuda nenumăratelor eforturi de aclarificare,  „mitul AIDS“ seîncăpăţânează să ameţească lumea şi să organizeze gale de donaţii pentru AIDSşi concernele farmaceutice. Doctoriţa Juliane Sacher ne prezintă în cele de maijos rezultatele studiilor ei, care deconspiră teoria oficială ca fiind oimagine falsă. Rezultatele studiilor Doamnei Doctor Juliane Sacher au fostblocate şi ascunse , nu au fost niciodată date publicităţii, deşi studiileefectuate de dânsa au fost comandate şi finanţate de către guvernul Germaniei.

 

   Pentru prima oară am citit despre AIDS (=Aquired Immun Deficiency Syndrom) într-unul din multele jurnale de specialitatemedicală. Afecţiunea tocmai fusese rebotezată astfel, după ce iniţial purtasenumele de GRID (=Gay Related Immun Deficiency-Syndrom; unde Guy este echivalentcu homosexual).

    Apăruse onouă afecţiune, care se răspândea printre homosexuali, şi care ducea foarterepede la deces. Se presupunea existenţa unui virus, căci altfel nu se puteaexplica afecţiunea respectivă. Acest virus trebuia deci căutat. Ceea ce m-amirat din primul moment a fost faptul că cei cinci pacienţi, primii bolnavi deAIDS din USA, nu se cunoşteau între ei. Deci logic că nu existau puncte desprijin pentru presupunerea că afecţiunea se transmisese sexual. Mult maiputernic mi se părea argumentul că stilul de viaţă specific homosexualilorpurta răspunderea deficienţelor sistemului imunitar. Existau anumite “secrete”ale vieţii colectivităţilor de homosexuali, care putea justifica sabotareapropriului sistem imunitar?

Valori alesângelui suspecte

   Din 1975 amlucrat şi la Lufthansa în secţia de medicină a muncii, şi astfel aveam o destulde bună imagine de ansamblu asupra valorilor de sânge ale homosexualilor.(Într-adevăr au fost o serie de pacienţi AIDS care au provenit, în Germania,din rândul angajaţilor de la Lufthansa). Din acei ani deja mă surprinsesedeseori faptul că în valorile de sânge ale membrilor de sex masculin din cadrulpersonalului de zbor, numătul total al leucocitelor era evident mic.

   În acelevremuri, mă gândeam că probabil stressul meseriei precum şi permanentaschimbare a fusului orar cauza această scădere a leucocitelor. Mai târziu amauzit că deja prin anii 70 era cunoscut faptul că, deseori, la homosexualiipasivi apăreau simptome de autosubpresare a sistemului imunitar. La acel momentse specula cu ideea că sistemul imunitar al partenerului “receptor” se “confrunta”cu sperma partenerului activ, ca şi cu o proteină străină, ceea ce provoca oreducere a numărului leucocitelor. (O studiere mai amănunţită a leucocitelordin punct de vedere imunologic, respectiv a diferenţierii limfocitelor, a fostde abia în anii 80 efectuată: căci de abea atunci au fost descoperiţianticorpii monoclonali, ceea ce a făcut posibilă diferenţierea în subgrupe aleucocitelor, respectiv măsurarea cantitativă a diferitelor tipuri decelule-T).

   In afară deacestea, se mai ştia deja că printre homosexuali exista un număr relativ marede persoane cu afecţiuni transmisibile sexual, cum ar fi sifilisul sauherpesurile. În ceea ce priveşte herpesurile, se întâlnea mai alescitomegalia (CMV). Despre această temă se vorbise deseori în anii70. Se presupunea la vremea respectivă că citomegalia era cea care provocaulterior Sarcoma Kaposi (tumoare cancerigenă a vaselor de sânge de sub piele).

   Mai târziu amaflat şi despre homosexualii care practicau sexul cu mai mulţi parteneri într-osingură seară (un fel de “prostituaţi” homosexuali), ceea ce m-a determinat săconsider că, evident, aceste persoane erau şi consumatori de droguri carestimulau sexul, altfel nu ar fi fost posibilă o efectuare a mai multor actesexuale într-o singură seară.

Mitul viralal lui Gallo

   La data de23.04.1983, Robert Gallo a făcut cunoscut într-o conferinţă de presă faptul cădescoperise un nou virus – HTLVIII, mai târziu rebotezat HIV – virus caredistrugea celulele-T4, şi care , drept urmare, era răspunzător pentru AIDS.Ceea ce era însă ciudat, era faptul că Gallo făcuse respectivul anunţ, fără apublica mai întâi o lucrare ştiinţifică sau un studiu în care să prezinterespectivul virus. Un astfel de procedeu era fără precedent în lumeaştiinţifică. Chiar în aceeaşi zi – ceea ce s-a aflat mai târziu – Gallo a depusla Oficiul de patente toate cele necesare pentru testul HIV. Elementulprincipal era continua scădere a numărului de celule T4 la pacienţii AIDS.

   Afecţiunea sedefinea fie prin prezenţa la pacient a afecţiunii PCP (Pneumocystis Carinii Peumonie),fie prin Sarcoma Kaposi (KS), sau prin prezenţa ambelor afecţiuni, plus un testHIV.

Legăturiilogice

   În grupul derisc al homosexualilor, destul de repede au fost introduşi şi consumatorii dedroguri, precum şi hemofilii. În ceea ce priveşte hemofilii, care datorităafecţiunii lor deja bine cunoscute (hemofilia) reprezentau o grupă asupracăreia medicina era deja bine documentată, la acea vreme se spunea că 80%dintre pacienţii aveau AIDS, în timp ce analizele făcute asupra sângelui donatarăta doar un procent de 0,01%. Aici era o discrepanţă mult prea mare.

   Toate faptelecare îmi erau cunoscute la acel moment nu îmi ajungeau pentru a explicacazurile individuale de AIDS. Desigur, iniţial am crezut şi eu că fuseseîntr-adevăr descoperit un virus. Căci nu puteam spune pur şi simplu că nuexistă, fără a avea dovezi. La acea vreme aveam prea puţine cunoştinţe asuprafelului în care putea fi recunoscut un nou virus şi a felului cum el putea fiizolat. Abea la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90 am acumulat cunoştinţelenecesare în această direcţie. Dar despte asta mai târziu, căci ne-am propus sădiscutăm cronlogic.

   În clinicauniversitară din Frankfurt se formase pe la jumatea anilor 80 un mic grup delucru care se interesa de AIDS. Acest grup fusese iniţiat de către Profesorul EilkeHelms. La acest grup, în primii doi ani, participau 4-5 medici. Unadintre întrebările esenţiale pentru mine, nu a putut primi răspuns la aceavreme.

    Se presupuneacă noul virusul distruge celulele T4. Am făcut la toţi pacienţii mei analize delaborator detaliate, şi astfel am observat că prin electroforeză (o analiză aproteinelor obişnuită în medicina internă), se observa un număr mare, uneoriextrem de mare, de Gamma-Globuline (numite şi imunoglobuline, sauimunanticorpi). Pe vremuri, în timpul facultăţii, nu mă ocupasemintens cu studiul sistemului imunitar. Dar ştiam totuşi că celulele T4 se maichemau şi celule ajutătoare, pentru că ajutau celulele B să producăGamma-Globuline (imunoglobuline, respectiv anticorpi). Atunci, cum era posibilca tocmai la un pacient care prezenta o pieredere de celule T4 (şi avusesempacianţi care nu mai aveau absolut de loc celule T4) să fie prezente

într-un număr atât de mare Gamma-Globuline, cum nu maivăzusem încă la nici o altă boală, şi anume 35-40, uneori chiar 45 de procente,în loc de normalul 18%? Ar fi trebuit să ne fi gândit, ceea ce s-a întâmplatabea mai târziu, că celulele T4 nu erau distruse, ci “plecau” din sânge (cătrelocurile din ţesuturi unde era nevoie de ele), astfel ele nemai putând fimăsurate în sânge.

Noiexplicaţii

   Pe aceastătemă însă, primele cercetări au fost făcute abea la sfârşitul anilor 80 şiînceputul anilor 90, când au fost publicate şi primele rezultate. Abea atuncis-a descoperit că de fapt existau două feluri de celul T4, Th1 şi Th2. S-a maidescoperit şi faptul că la pacienţii AIDS era prezent un dezechilibru înraportul Th1/Th2, şi anume în favoarea Th2, ceea ce însemna că ei aveau undeficit de Th1 şi un exces de Th2. Iar aceste celule Th2 emigrau din sângecătre locurile unde era nevoie de ele, anume în traseele limfatice şi înnodurile limfatice, pentru a ajuta celulele B la producerea de Gamma-Globulină.

   Cu aceste noicunoştinţe, se rezolva misterul, iar întrebarea mea primea în sfârşit unrăspuns pertinent. Deci, nici nu era nevoie de nici un fel de virus nou pentrua clarifica scăderea numărului celulelor T. Ele nu erau distruse, cum secredea, ci pur şi simplu se « mutau » din sânge în tesuturi şisistemul limfatic. Acest fapt explica şi apariţia la pacienţii AIDS a umflăriinodurilor limfatice. Aici aveau loc inflamaţii cronice, greu de oprit. Şi totacuma devenea clar şi logic de ce,ca urmare a “terapiei combinate” (care aveaacţiune citostatică), deseori (dar nu intotdeauna) creştea numărul de celule T4iar nodurile limfatice se dezumflau. Terapia combinată inhiba proceseleinflamatorii periferice, ca urmare celulele T4 se reîntorceau în sânge şiputeau fi din nou găsite şi măsurat prin analizele de sânge.

   Cercetăriledin ultimii ani au mai arătat că aceste celule T4 nu erau noi celule, ci erau celevechi, care practic se reîntorceau în sânge (reintrau în circuit). Dovada că acestea sunt celule T4 vechi,care reapăreau în sânge anulează practic teoria virală conform căreia virusuldistruge celulele T4 ! De ce se rămâne totuşi la teoria virală? Pânăastăzi nu a putut nimeni arăta cum anume virusul HIV distruge celulele T4!

De ceAfrica?

   În mai toatămass-media, la începutul anilor 80, se spunea că AIDS provine, destul de sigur,din Africa. Mă mira această afirmaţie, căci la acea vreme eraucunoscute doar cazuri de AIDS în USA, şi încet-încet, câteva cazuri în Germaniaşi Europa. În Africa nu auzisem de nici un caz.

   În 1985 un grupde cercetători s-a pornit către Africa, pentru a face la faţa loculuicercetări. Dar foarte repede a apărut o problemă destul  de mare, şi anume :

  1. nu au putut fi găsiţi pacienţi bolnavi de PCP,
  2. Sarcoma Kaposi exista acolo de sute de ani, local, iar medicii africani nu vedeau în acest fapt nici un fel de « noutate », respectiv de afecţiune nouă ;
  3. nu existau resurse financiare pentru a efectua testuri HIV în Africa ;

   Mediciiafricani au solicitat găsirea unei soluţii cu ajutorul căreia să poatărecunoaşte şi diagnistica AIDS. Astfel încât Organizaţia Mondialăa Sănătăţii acreat pentru Africa, în 1986, o nouă definiţie a bolii AIDS, care în prezenteste valabilă pentru toate ţările în curs de dezvoltare: se putea astfel, dinochi, spune dacă cineva avea AIDS, atunci când erau îndeplinite două criteriiprincipale şi un criteriu secundar. În mod expres diagnosticul de AIDS nu sepunea în cazurile de cancer, subnutriţie, Sarcoma Kaposi (care însă era unuldintre semnalele “sigure” de AIDS în USA şu Europs; rezultă că avem de a facecu un virus “rasist”, care dieferenţiază între albi şi negri!) sau meningităcriptococică (Citat după :Quinn et al. AIDS in Africa. An epidemiologicalparadigm, Science, 21.11.1986).

Pentruadulţi:

Criteriileprincipale:

Pierederea a peste 10% din greutatea corporală, diareetimp de mai mult de o lună de zile, febră;

Criteriisecundare:

Tuse timp de peste o lună de zile, mâncărimigeneralizate, infecţii fungice în cavitatea bucală şi/sau laringe, herpescronic generalizat, nodurile limfatice umflate;

Pentrucopii:

Criteriiprincipale:

Pierderea a peste 10% dingreutatea corporală sau ocreştere încetinită, diaree mai mult de o lună de zile, febră;

Criteriisecundare:

Nodurile limfatice umflate, infecţii obişnuite repetate,fungii în gură şi/sau laringe, tuse cronică, dermatitis generalizat, infecţieHIV diagnosticată la mamă.

   Nu este greusă-ţi imaginezi care persoane, considerând aceste criterii ( fără testul desânge ), vor fi diagnosticate ca AIDS. Practic toate acele persoane caresufereau de subnutriţie, care foloseau apă din surse infectate, care trăiau încondiţii igienice catastrofale saucare erau sub permanent stress ca urmare apremanentelor conflicte locale armate. Adică aproape toţi africanii.

Din „vechi” seface „nou”

   În 1993 a avutloc un „Congres mondial AIDS alternativ” în Amsterdam. Acolo mi-au povestitmedici din Africa, că ei ştiau foarte bine, că la pacienţii diagnosticaţi cuAIDS era de fapt vorba despre boli vechi, binecunoscute, cum ar fi malaria sautuberculoza. Doar că medicii primeau de la OMS (Organizaţia mondială asănătăţii) mai mulţi bani pentru un pacient AIDS decât pentru unul cutuberculoză sau cu malarie, ceea ce crea uşor tendinţa (şi tentaţia) de a punediagnosticul de AIDS. Iar lipsa testelor HIV favoriza evident tendinţa şi tentaţiade a diagnostica AIDS. În plus, guvernele corupte ale multor ţări africanesolicitau, în baza numărului mare de bolnavi AIDS din ţătile lor, ajutoareinternaţionale, pe care desigur că le administrau în propriile buzunare.

   Grupul de lucrudin jurul Doamnei Profesoare Eleni Papadoupulos-Eleopulos şi al DomnuluiProfesor Val Turner din Perth/Australia (celebrul Grup Perth ) se ocupau cuproblema testelor HIV deja din anii 80. Ei au putut face dovada că testul HIVreacţiona pozitiv în cazul acestor două afecţiuni (PCP şi Sarcoma Kaposi),precum şi în cazul multor altor alte afecţiuni.

   În 1993Christine Johnson scrie în jurnalul (critic la adresa teoriei oficiale AIDS)„Continuum” despre nenumărate lucrări ştiinţifice, în care se arăta că testulHIV reacţiona pozitiv la peste 60 de diferite situaţii sau factori de boală.Printre aceste studii, şase demonstrau reacţia pozitivă a testului după ovaccinare antigripală, unul după o vaccinare antitetanus, şase în cazul unorinfecţii virale acute (cunoscute), cinci în legătură cu sifilisul, cinci încazurile de transplant de rinichi, opt în cazurile de hepatită alcoolică, cinciîn cazurile de sarcini multiple, etc.

Studiul germannu coincide în rezultate cu ipoteza standard

   Pentru a-şiputea face o imagine asupra căilor de infectare (molipsire) cu virusul AIDS,guvernul german a decis iniţirerea unui studiu în închisorile germane. Ştiindcă o mare parte a pacienţilor AIDS sunt dependenţi de droguri, şi ştiind deasemenea că în închisorile gremane, atât consumul de droguri cât şi practicasexului anal sunt „la ordinea zilei”, se spera astfel obţinerea unei imaginiasupra modalităţilor şi frecvenţei infectărilor. Studiul urma să se desfăşoarepe durata a 10 ani.

   Acest studiu afost început în 1987, iar toţi deţinuţii care intrau sau ieşeau dinpenitenciare erau testaţi. După doi ani şi jumătate studiul a fost întrerupt,deoarece nimeni, nici măcar o singură persoană, nu se infectase cu HIV!!! Şi înmod ciudat, rezultatele şi întreruperea studiului nu au fost date publicităţii;nu se potriveau în conceptul oficial al originii virale a AIDS.

   În acelaşi an1987 a fost iniţiat şi în California un studiu cu acelaşi scop. În acest caz aufost luate în studiu 442 de perechi aşa-zise „discordante” (unul dintre parteneiera HIV pozitiv, celălalt HIV negativ), pentru o perioadă de 10 ani. Parteneriiaveau atât contact sexual protejat cât şi neprotejat. Rezultatele studiului aufost date publicităţii în 1997 (decu după 10 ani) iar rezultatul era: nuavusese loc în nici un caz o transmiterea a virusului de la un partener lacelălalt (o molipsire, contaminare, etc) – Nancy S. Padian, Stephen C.Shiboslei ş.a. – American Journal of Epidemiology, University of California,San francisco 1997, Nr.146, Pag. 350-357.

   Iar în acestcontext doresc să mai amintesc încă două lucrări: o lucrare-dialog aginecologului austriac Dr. Christian Fiala, scrisă pentru discuţiile(nepublice) prin Internet între membrii comisiei de consiliere AIDS iniţiată depreşedintele sud-american Thabo Mbeki, lucrare ce poată titlul „Doveziepidemiologice contra transmiterii HIV la persoanele heterosexuale şi contracampaniei de protejare prin prezervative”.

   Şi lucrareapublicată în 2002 de către David Gisselquist, PhD, Richard Rothenberg, MPH, JohnPotterat BA şi Ernest Drucker PhD cu titlul „HIV infecţions in sub-SaharanAfrica not explanined by sexual or vertical transmisssion”. Din ambele lucrărirezultă evident faptul că nu există nici un fel de semne sau dovezi precum căinfecţia (virusul) HIV se transmite sexual!!!

Teoriilealternative

   Desigur că văveţi întreba acuma, ce este de fapt cu AIDS, ce se întâmplă aici? Răspunsul laaceastă întrebare vi-l puteţi singuri da, dacă veţi citi cartea DoctoruluiHeinrich Kremer. El a studiat cu răbdare şi minuţiozitate toată literaturamedicală, biologică, biochimică, moleculerbiologică şi evoluţionist biologică,toate studiile făcute pe tema AIDS în aceste domenii, şi a însumat faptele şicunoştinţele sale în cartea „Revoluţia tăcută din medicina cancerului şi AIDS-ului”.Cartea este importantă şi prin faptul că originea afecţiunilor cancerigene potfi înţelese şi astfel se pot trage noi concluzii încurajatoare. Fiecare medicar trebui să citească această carte, dar şi persoanele obişnuite, fără cunoştinţede specialitate, care doresc să se trateze eficace şi pe cât posibil fărăefecte secundare dăunătoare.

  Acuma, ce s-aîntâmplat la sfârşitul anilor 80: în 1987 a început „Modelul-HIV” (studiu) alguvernului german, care s-a desfăşurat în Georg-Speyer-Haus din Frankfurt subconducerea Profesoarei Helga

Rübsamen-Weigmann, care aparent a fost primul german carea izolat virusul. (Despre povestea asta vezi detalii în cartea „Mythos HIV”).Conducătorul „Modelelor-HIV” era Prof. Hans Brede.

   Modelul-HIV eradestinat cercetării şi supravegherii pacienţilor şi a evoluţiei bolii, precumşi verificării eficacităţii terapiei cu Azidothymidin (AZT=Retrovir). Studiulse desfăşura în Frankfurt, deoarece, după Berlin, acesta era al doilea oraş canumăr de pacienţi din Germania. 95% din medicii care participau împreună cupacienţii lor la studiu, terapiau cu AZT, care fusese introdus în 1986 în USAşi în 1987 în Germania. La vremea aceea eu aveam ca mărime aproximativ aldoilea număr de pacienţi din studiu. Toţi pacienţii mei au fost preluaţi în„Modelul-HIV”.

   La un an dupăînceperea studiului, au fost făcute cunoscute rezultatele înt-o lucrarepublicată. Criteriul de evaluare era măsurarea numărului de celule T4„pierdute” pe an. Scăderea numărului celulelor T4 era stabilită ca unitate demăsură pentru gravitatea bolii, respectiv pentru evoluţia ei. În USA chiar şiîn ziua de azi, pe lângă alte criterii, este luată în considerare şi o scăderea celulelor T4 sub valoarea de 200, ca un criteriu absolut pentru diagnosticareaunui pacient cu AIDS. 

   Pacienţiiterapiaţi cu AZT au avut o pierdere a celulelor T4 de până la 70%. În modelul„alternativ” de terapie pe care îl aplicam eu, pacienţii mai au piredut numaicel mult 7,5%. În afara mea, doar un alt medic din Frankfurt a avut câţivadintre pacienţii săi terapiaţi alternativ, şi anume cu foarte bune rezultate,prin terapie homeopatică. Aici mai trebuieşte adăugat că în întreg lotul depacienţi exista un mic grup cu test HIV-pozitiv, dar cu valori ale sângeluifoarte puţin modificate şi fără simptome de boală, în timp ce marea majoritatea pacienţilor erau în plină afecţiune AIDS, deci prezentau toate simptomeledefinitorii.

    Respectivul„Model-HIV” fusese planificat (şi avea deci subvenţia asigurată) pentru 3 ani,iar în 1990 guvernul federal german a mai aprobat încă o prelungire de 6 ani,aşa cum relata mândru Prof. Brede în 1990. Dar în prima săptămână a luiIanuarie 1994 participanţii au aflat „Modelul-HIV” fusese închis la 31.12.1993,fără a se da vreo motivare a acestei decizii. Nu au mai fost nici un fel derezultate publicate, şi, aşa cum s-a aflat mai târziu, absolut toate dateledispăruseră. Dacă întreabă cineva astăzi ceva despre aceste date, ale unuistudiu finanţat de guvernul german din banii plătitorilor de impozite, nimeninu ştie nimic. Nici guvernul, şi nici oficiile de sănătate din Germania nu ştiunimic altceva, astăzi, decât că există o terapie cu AZT. În rest, terapiialternativ, nici n-au existat vreodată! Deşi superioritatea terapiilor alternativeasupra celei cu AZT a fost indiscutabil dovedită. În momentul când am întrebatşi am menţionat terapia alternativă folosită de mine, mi s-a răspuns că nu secunpoaşte o persoană pe nume Dr. Juliane Sacher!  Chiar şi Dr.Ulrich Marcus a susţinut că nu măcunoaşte. (Nota Trad.: în prezent la Institutul Robert Koch, o figură de-adreptul monstruoasă; am citit multe despre el în cartea „AIDS ist dasVerbrechen” – AIDS se numeşte crima - scrisă de Karl Krafeld şi Stefan Lanca).El a stat alături de mine în 1993 la premiera filmului „AIDS Rebellen” pepodiumul din sala Universităţii Humbold din Berlin.

(Link-ul filmului în Youtube: http://www.youtube.com/watch?v=dSJ9lZ_wxHI&hl=de

Filmul este împărţit în zece segmente a cîte ca. 10minute; link-ul de mai sus este cel pentru prima parte, după care veţi firedirecţionaţi către părţile următoare; filmul este în limba germană).

   Acest filmdocumentar a fost sponsorizat, printre alţii, şi de cinci dintre landurilefederale germane şi a primit la vremea respectivă calificativul „deosebit devaloros”. Faptul că nu sunt cunoscută în Bundestag-ul german (Parlament) deasemenea mă miră căci în Octombrie 1987 am fost invitată ca specialist-evaluatorla Conferinţa organizată pe tema AIDS (care s-a soldat cu foarte multeprotocoale, care trebuie să existe încă în Bundestag) şi unde am prezentatpărerea mea asupra unei terapii alternative.  

   În Ianuarie 1988preşedintele Conferinţei respective m-a întrebat, prin intermediul poştei, dacăpot să-i transmit schema terapiei mele. Într-o scrisoare de peste 20 de paginimi-am expus părerea asupra afecţiunii respective şi asupra terapiei melealternative, şi am trimis scrisoarea respectivă împreună cu un aviz de plată încare am calculat timpul pe care mi l-a luat scrisoarea şi documentaţiarespectivă. De atunci nu a mai avut loc nici un schimb de scrisori, în afaracelei de răspuns în care Domnul Preşedinte se plângea de faptul că i-am trimissocoteala pentru timpul investit de mine într-o oportunitate pe care ocomandase dânsul.


Dr. Kremer şi Dr. Sacher

AIDS – virusul care nu există      (Aldoilea articol)

Dr. JulianeSacher, Frankfurt 








   AIDS este considerată ca fiind una dintrebolile în care decesul pacientului nu poate fi evitat. Cel care primeşterezultatul „pozitiv” în urma unui test HIV, îşi citeşte sentinţa de condamnarela moarte. În articolul de mai jos Doamna Doctor Juliane Sacher clarificăfaptul că testele HIV nu spun nimic despre o boală virală denumită AIDS.

    De la bunînceput au existat indicii evidente, cum că teoria oficială, după care un nouvirus distruge celulele T4 (celulele ajutătoare), nu poate fi corectă. Înstudiul „Modelul-HIV” finanţat de guvernul german, se putea deja după un anvedea clar că terapia folosită de mine (şi nu numai), prin mijloace naturale,era evident mai eficace decât terapia oficială antiretrovirală. În acestarticol mă voi referi la legăturile molecular-biologice implicate în aceastăproblemă. Din capul locului, este important să înţelegem modul de funţionare alsistemului nostru imunitar.

   Sistemulimunitar lucrează prin două căi diferite:

Sistemul imunitar nr. 1 - microbii sunt distruşi (ucişi)direct, cu ajutorul unui gaz (NO – monoxid de azot)

Sistemul imunitar nr. 2 – germenii şi substanţele străinesunt „legate” (coagulate) şi distruse cu ajutorul

                                       anticorpilor (proteine).

Ambele sistemeimunitare ale omului

   Sistemulimunitar nr. 2 (calea, metoda a doua de lucru) este cunoscut în medicină depeste 50 de ani. Putem  măsura întreagacantitate de anticorpi, care mai poartă şi numele de imunoglobuline sauGamma-Globuline, care se află într-un organism, cu ajutorul unei metodespeciale de analiză, denumită eletroforeză. Prin această metodă, diferiteleproteine proprii corpului, printre care se numără şi anticorpii, suntfracţionate şi măsurate procentual. Printre imunoglobuline se numără şi toţianticorpii care sunt în mod obişnuit măsuraţi prin testele virale anticorpi.Atunci când testăm, dacă o persoană a avut o anumită afecţiune virală, sautocmai o are în desfăşurare, putem constata aceasta în funcţie de felul şinumărul de anticorpi specifici. Tot despre o astfel de relevare a anticorpiloreste vorba şi în testul HIV.

   Sistemul imunitarnr. 1 ne este cunoscut de relativ puţini ani, deşi acest sistem imunitar estemult mai vechi pe scara evluţiei. Celulele mononucleice produc monoxid de azot(NO) pentru a se proteja de germeni străini. Abea după 50 de milioane de ani,la nivelul peştilor cu schelet, a apărut şi cel de-al doilea sistem imunitar,cel bazat pe anticorpi. Ne putem imgina necesitatea celui de-al doilea sistemimunitar astfel: atunci când un peşte a mâncat un vierme, să spunem, acestatrăieşte încă în intestinele peştelui şi poate provoca acolo iritaţii, iarpeştele nu poate totuşi produce atât monoxid de azot pentru a omorâ viermelefără aş-i cauza sie înşuşi daune mortale.

   De aceea aapărut necesitatea, la fiinţele aflate pe o treaptă superioară a evoluţiei, acreării unui sistem imunitar nou, aceasta realizându-se prin producerea deproteine care aveau o funţie anti (contra) corp (unui corp străin), deciimunoglobulinele. Aceste proteine se „leagă, literalmente înfăşoară” corpulstrăin (germen sau substanţă) după care îl distruge, fără a produce dauneorganismului propriu.

   Fiecare studentla medicină învaţă că acest sistem imunitar bazat pe anticorpi a apărut pescara evoluţiei prima oară la peşti. Lucru interesant, dar nimeni nu întreabăoare cum s-au protejat fiinţele de dinaintea peştilor (pe scara evolutivă). Întinereţe nici eu nu mi-am pus astfel de întrebări, până când Dr. HeinrichKremer nu mi-aexplicat acest lucru (Dr. Heinrich Kramer: „VorsichtAIDS-Medizin: Lebensgefahr!” – Atenţie: medicina Aids, pericol de moarte!”articol în „Raum &Zeit” nr. 79; precum şi articolele aceluiaşi doctor dinnumerele 94, 95, 99, 113, 114,116,şi 121).

   Ambele sistemesunt legate între el, şi anume prin celulele T4, care sunt denumite şi celuleajutătoare şi cunoscute oamenilor obişnuiţi mai ales datorită AIDS. Acum 15 ani,pentru întâia oară s-a făcut cunoscut că există două tipuri de celule T4, anumetipul celule Th1 şi tipul de celule Th2. Th1 sunt acele celule implicate însistemul imunitar nr 1, deci cele care produc monoxidul de azot (NO), iar Th2sunt celulele care ajută celulele B (celule care produc proteinele cunoscute caanticorpi) să producă imunoglobulina. Aceste două tipuri de celule, Th1 şi Th2,stau într-un organism sănătos, într-o stare de echilibru una faţă de cealălalt.

    Atunci când un organism este atacat de unvirus, ambele sisteme imunitare intră în acţiune. Pentru a putea stabili dacă opersoană este atacată de un virus, se efectuează un test viral anticorpi. Prinaceasta se verifică, dacă organismul are anticorpi (sunt prezenţi anticorpi înorganism) construiţi (destinaţi) unui anumit virus.  Pentru un test HIV sunt necesari ori virusulîntreg, ori părţi ale acestuia, segmente cromozomiale ale acestuia (virusul saupărţile sale se numesc în acest caz antigeni), pentru ca aticorpii din sângelepacientului să se lege cu acestea. Dacă anticorpii pot fi depistaţi, sepresupune că organismul i-a creat, deoarece a intrat în contact cu virusulrespectiv.

Cumfuncţionează testul HIV

    Pentruefectuarea unui test HIV, este nevoie de fapt de două teste. Aşa numitul testElisa şi testul Western-Blog (WB). Acuma, atenţie! Pentru testul Elisatrebuieşte folosit ÎNTREGUL virus, iar pentru testul WB trebuieşte ca virusulsă fie împărţit în opt antigeni. Se iau opt părţi diferite ale virusului (deexemplu membrana virusului, nucleul său, etc.) şi se trec toate aceste aşanumite „benzi”, pe linii diferite, suporturi diferite. Atunci când esteintrodus sânge recoltat de la pacient, se poate vedea, la care dintre cele opt„benzi” se „leagă” sângele acestuia. Atunci când la testul antigen anticorpiidin sângele se leagă, se vorbeşte despre un rezultat „pozitiv”.

   Problemaprincipală este însă că o serie întreagă de diferiţi anticorpi cunoscuţi, careapar (se formează) în cazul unor inflamaţii sau afecţiuni reumatismale se„leagă” şi ei la aşa-numitul antigen HIV în cazul testului Elisa, decireacţionează şi la acest test. Acest fenomen se numeşte „reacţie încrucişată”.De aceea nu este niciodată voie să se lase un test Elisa pozitiv fără a se faceşi un test Western Blog, pentru confirmare!!!

   Din păcate, foartedes se întâmplă ca medicii să nu dea atenţie acestui fapt (ceea ce esteilegal,conform eticii profesionale) luând în considerare doar testul Elisa, şiastfel dând o sentinţă foarte greu de primit pentru un pacient. Un astfel decaz am trăit din păcate din nou săptămâna trecută: o tânără femeie a primit dela ginecologa ei un test HIV Elisa pozitiv şi ca urmare a trimis-o imediat însecţia HIV a Clinicii universitare pentru începerea terapiei. Doar printr-oîntâmplare a ajuns la mine. Pe rezultatul testului era scris: „Rezultatul WBlipseşte! Rezultatul acestui test nu este valabil”  dar peste cuvântul „nu” era şters cu un markernegru! Alte patru rânduri erau de asemenea şterse (acoperite cu cernealăneagră). Am sunat la laborator şi am întrebat de testul WB. Astfel am aflat căpacienta avea rezultatul „negativ”, căci doar o singură bandă din cele opt reacţionasefoarte slab pozitiv, iar aşa-numitul antigen P24 care este considerat ca fiindcel mai important (antigenul nucleului virusului), era negativ.

Testul viralfără virus

   Aşa cum am arătatmai sus, pentru un test HIV este necesar virusul însuşi, COMPLECT. Deci ce setestează de fapt, din moment ce virusul HI nu a fost izolat, respectiv curăţatde particule străine? Ce se înţelege prin reprezentarea curată a unui virus?

   Atunci când sepresupune că un virus nou este răspunzător pentru o boală anume, trebuieşteanalizat sângele şi diferite ţesuturi pentru a găsi virusul. Atunci când aapărut AIDS la începutul anilor 80, mulţi cercetători au început, febril, săcaute făptaşul, virusul vinovat pentru afecţiunea respectivă. Printre alţiiRobert Gallo în USA  şi Luc Montagner înFranţa. Amândoi au încercat să obţină fotografii ale virusului cu ajutorulmicroscopului electronic.

   Virusurile sereproduc în principiu în celule după care părăsesc celulele ieşind în afaralor. În fotografii apar ca nişte mici biluţe. Doar că şi reziduurile(„gunoiul”) care rămâne în urma proceselor de metabolism la nivelul celulelor,este aruncat în afara celulelor, şi arată tot ca nişte biluţe (vesicule). Laînceputul anilor 80 era deja de  multcunoscut faptul că un nou virus nu putea fi deosebit, prin micriscopulelectronic, de vesiculele ejaculate de celule în urma proceselor metabolice(gunoi celular). Virologii de frunte ai acelui moment (printre care şiMontagnier) au fost unanim de acord că era nevoie de un alt mod de analizare,pentru a separa un eventual virus de „gunoiul celular” (aşa trebuie înţeleasăşi cererea de a „curăţa” virusul, deci de a-l separa de celelalte veziculeproprii corpului umna). Drept urma s-a amestecat acest conglomerat de „biluţe”cu un gel şi s-a umplut o eprubetă cu aceste amestec, eprubetă care a fost apoiplasată într-o centrifugă puternică. În acest fel au fost separate biluţele înfuncţie de greutatea lor, datorită forţei centrifuge.

   Unul şi acelaşivirus are mereu aceeaşi greutate, spre deosebire de greutatea veziculelor(gunoiului celular), care este neregulată ca şi greutate. Toate particulelecare aveau aceeaşi greutate se adunau într-un anumit loc în eprubetă. Aspectulacestui conglomerat este de fâşie sau bandă. Fotografierea unei astfel de benzia fost numită reprezentarea curată a virusului, deci „standardul de aur”.Etalonul.

   Înr-adevăr, 13ani după anunţul descoperirii presupusului virus HI, a fost efectuată o astfelde fotografie a „reprezentării curate” a virusului, pentru prima oară de cătreo echipă franco-germană. Dar în lucrarea publicată de această echipă, în careapare şi fotografia realizată cu ajutorul microscopului electronic, se poateciti sub respectiva fotografie: „HIV-like partikles”. Ceea ce înseamnă„particul asemănătoare HIV”. Deci doar ... ASEMĂNĂTOARE! De unde se putea ştiică aceste particul sunt „asemănătoare”, dacă virusul nu fusuese încă niciodatăizolat? Cum poţi afirma că o cineva este asemănător cu o altă persoană, pe carenu ai văzut-o niciodată?

   Pentru oreprezentare „curată” a unui virus este nevoie de virusul izolat, din care săse poată extrage şi analiza materialul genetic al acestui. Doar atunci se potsepara şi segmentele (frânturile) genetice necesare în vederea standardizăriilor pentru testul Western-Blog şi/sau PCR. Şi doar atunci acest material geneticse poate folosi pentru crarea unui eventual vaccin. Tocmai de aceea nu a fostpână astăzi posibilă crearea unui vaccin contra HIV (şi nici contra HCV, virusaflat în exact aceaşi situaţie ca şi cel HIV).

   Ori, ATÂTA TIMPCÂT UN VIRUS NU EXISTĂ ÎN FORMA CURATĂ ŞI ÎNTREAGĂ, TOATE ACESTEA, ŢESTE ŞIVACCINURI, NU SE POT REALIZA !

   Deci, ce aufolosit cercetătorii, medicii şi concernele farmaceutice ca material de pornirepentru testele şi cercetările efectuate? Ei au luat sânge da la persoanelebolnave de AIDS, l-au introdus în culturi care au fost „tratate” cu diferitesubstanţe şi medicamente (hidrocortizon şi material din celule - interleuchineşi interferoane). Doar că acest „tratament” a stimulat celulele aflate însânge, care au produs proteine de stress, sub forma unor biluţe, cele desprecare am vorbit anterior. Deci, pentru teste, analize şi cercetări ulterioares-a folosit doar material genetic al proteinelor de stress. Cu alte cuvinte:prin testul HIV vor fi doar astfel de persoane „filtrate”, al căror organismeste prin „ceva” stressat – fie prin stress uşor sau mediu timp îndelungat sauprin stress puternic cauzat de un eveniment (de obicei tragic sau cu oputernică încărcătură emoţională) din viaţă!

   În cabinetul meumedical am avut nenumăraţi pacienţi AIDS, care mi-au atras atenţia prin faptulcă în viaţa lor avusese loc cândva un eveniment tragic, care era un factor destress extrem de puternic. În restul practicii mele, nu am avut alţi pacienţi(cu alte afecţiuni), cu astfel de evenimente cauzatoare de stress foarteputenic, cum am avut în cazul pacienţilor AIDS!

Pacienţii AIDSîn Germania

   În Germania,precum şi în celelalte ţări industrializate, şi acuma, după 25 de ani, 95%dintre pacienţii HIV/AIDS sunt :

  1. bărbaţii homosexuali
  2. dependenţii de droguri
  3. hemofilii

De  ce? Deoarece:

  1. Dintre pacienţi AIDS, 85% sunt homosexuali, dar din numărul total al homosexualilor, doar 1% au AIDS. Este vorba despre aceia care, din diferite motive sunt deosebit de stressaţi – prin droguri active sexual (de exemplu Poppers – vezi şi Virus-mania, Capitolul 3) ori droguri obişnuite, sau prin injecţii frecvente datorită cărora s-au infectat cu boli sexuale infecţioase cunoscute.
  2. Persoanele dependente de droguri, care îşi provoacă singuri daune organismului prin consumul de droguri regulat şi timp îndelungat. Folosirea de către mai multe persoane a aceleiaşi siringi (respectiv ac pentru injecţie), care deseori este considerată ca fiind factorul de transmitere al virusului, nu este în acest caz un element hotărâtor. Desigur că în astfel de cazuri se pot, într-o măsură (cantitate) mult mai mare transmite de la o persoană la alta diferiţi germeni, ceea ce poate duce la un stress mărit asupra organismului.
  3. Grupul pacienţilor hemofili aparţine unei categorii de persoane a căror afecţiune este bine documentată. Datorită specificului afecţiunii de care suferă, aceste persoane au nevoie în mod regulat, în multe cazuri chiar zilnic, de anumite substanţe care sunt izolate (extrase) din sângele altor persoane. Prin aceasta hemofilii vin în mod regulat în contact cu proteine şi germeni provenind de la alte persoane (deci străine de organismul lor), ceea ce face ca acesta (organismul propriu) să fie extrem de stressat. Tocmai de aceea şi este un procent extrem de ridicat, de până la 80% dintre aceşti pacienţi, afectat şi de AIDS. Este grupul de risc cel mai afectat, dar numărului absolut de pacienţi hemofili este relativ mic.

Printre altele, trebuieşte aici spus şi faptul că soţiilepacienţilor hemofili (este vorba în cazul acestei afecţiuni aproape exclusiv depacienţi de sex masculin) deşi nu practică cu soţii lor sex protejat, doar încazuri extrem de rare sunt afectate şi ele de AIDS (sunt HIV-pozitiv).

   În practică estefoarte des posibil ca un pacient să ştie exact cu cine a avut contact sexual.Să luăm exemplul unui tânăr bărbat, care, comprect derutat, a venit lacabinetul meu medical. Fusese de curând testat HIV-pozitiv, şi venise împreunăcu partenerul său, care era testat HIV-negativ. Alţi doi (şi singurii)parteneri de sex ai tânărului fuseseră de acord să se testeze şi ei, iarrezultatul fusese şi în cazul lor negativ. În timpul consultaţiei am aflat cărespectivul tânăr consuma Poppers. Din păcate în astfel de cazuri, terapeuticvorbind nu este suficientă doar simpla renunţare la Poppers.

   Atunci cânddatorită consumului regulat de Poppers se ajunge la un stress celular şi decila un dezechilibru în direcţia Th2, şi prin aceasta la o producţie ridicată deanticorpi, iar aceşti anticorpi fac ca testul HIV să rezulte pozitiv, dauneleprovocate organismului sunt atât de manifeste, încât este necesară o terapiecare se întinde pe mai mulţi ani, până când organismul să îşi recapete din nouechilibrul şi deci şi starea de sănătate. În realitate, până în ziua de astăzinu ştim cu exactitate, dacă acest dezechilibru poate fi remediat, dacă poate firecuperată starea de echilibru Th1-Th2.

   Ceea ce putem însă face este ca printr-oserie de substanţe şi metode terapeutice să menţinem organismul într-o starestabilă, astfel încă să nu apară afecţiuni grave, prin aceasta permiţînd pacientuluio lungă supreavieţuire în condiţiile unui sistem imunitar dezechilibrat.

Terapia

  Deci ce putemface? Am avut norocul să-l cunosc pe domnul Profesor Heinrich Kremer cu 20 deani în urmă şi să profit de schimbul de idei în legătură ce rezultatelecercetărilor sale. Descoperirile Domniei sale sunt un fundament foarteimportant pentru metodele mele terapeutice. Scopul principal al terpieiaplicate de mine este restabilirea echilibrului Th1-Th2. Pentru aceastaacţionez pe două planuri: nutriţia şi sportul (exerciţiile fizice).

Nutriţia

    În cadrulterapiei nutriţionale iau în considerare factorii individuali cu scopul de acreşte producţia de proteine, respectiv de aminoacizi, care se ştie că suntdeficitari la pacienţii AIDS. În cele din urmă este vorba aici de terapiaortomoleculară. Dr. Kremer foloseşte aici termenul de terapie de echilibrare.

   Ca direcţiigenerale pentru o alimentaţie care să atingă scopul propus iau în considerareîndeosebi alimentaţia bazată pe legume proaspete, mai degrabă pe peşte decât pecarne, cu cât mai puţin zahăr şi cu apă plată cât mai multă. În ceea cepriveşte substanţele izolate, importante sunt proteinele, aminoacizii(elementele constituente ale proteinelor), mineralele, vitaminele, uleiurilespeciale Omega 3 şi microelementele.

  Glutaţion este un peptid, o proteină careconstă din trei aminoacizi – cistein, glutamin şi glicin. Acest peptid estemolecula cea mai activă din organism. Aşa cum între timp ştim deja, acestpeptid reglează şi balanţa dintre Th1 şi Th2. Atunci când avem de a face cu undeficit de glutaţion, echilibrul se modifică în favoarea Th2. Prin studii estedeja certificat faptul că la pacienţii AIDS există un deficit de glutaţion,precum şi faptul că administrarea de glutaţion are efecte pozitive.

   În mod naturalglutaţionul se găseşte mei ales în gălbenuşul oului. Glutaţionul esteadministrat ca SAG

(S-acetil-glutaţion) într-un dozaj de 200-1.000 mgzilnic.

   Cisteinul poate ajuta la creştereavolumului de glutaţion (este una dintre cele trei componente aleglutaţionului). Asupra terapiei cu cistein au fost efectuate cu succes studiideja la începutul anilor 90. Cisteinul se administrează ca acetilcistein încapsule de 600 mg, 2-3 capsule pe zi. Nu recomand folosirea acetilcisteinuluicare în mod curent se găseşte în farmacii sub formă de tablete efervescente,căci acestea conţin şi zahăr, iar la un dozaj mai mare, zahărul are efectenegative (toxice) asupra organismului.

  MAP (Master Aminoacid Pattern) este ovaloroasă proteină, pur vegetală. Pentru utilizarea preparatelor proteiniceeste important de avut în vedere gradul de utilizare al azotului. Acestastabileşte cât anume va fi folosit de către organism, şi cât anume nu este defolos organismului. Din proteinele animale – carne, lapte şi produse din lapte– corpul nostru poate folosi doar 25-30%. Rezultă un procent de 70-75% proteineanimale care este complect nefolositor (gunoi), care pe deasupra mai este şigreu de eliminat din organism. Acesta este şi motivul pentru care o alimentaţiebazată în principal pe carne este dăunătoare. Din ouă folosim 48-50%, deci 50%este nefelositor pentru corp.

   Din preparatelecare conţin MAP, procentul de folosire al azotului este de 99%. Se gâştigăastfel proteinele din linte şi păstăioase, de exemplu. Acestea sunt idealepentru construcţia proteinică şi a musculaturii, fără ca organismul să fiesuprasolicitat cu acţiunea de eliminare a reziduurilor.

   Acizii alfa-lipoici  îmbunătăţesc, printre altele, reciclarea glutaţionului, ceea ce înseamnă că atuncicând corpul consumă glutaţion (îl oxidează), cu ajutorul acizilor alfa-lipoiciacesta va fi regenerat, deci redus. Pe deasupra acizii alfa-lipoiciîmbunătăţesc şi producţia de monoxid de azot (NO). Marea grupă a substanţelorde origine vegetală din alge, rădăcinoase şi extractele din plante sunt utile,atunci când datorită stresului şi inflamaţiilor cronice rezultate ca urmare aacestuia, organismul este afectat. Un factor principal de afectare aorganismului este oxidarea propriilor lui substanţe.

   Un fenomen deoxidare foarte cunoscut avem atunci când sub influenţa oxigenului, din fier seobţine rugina. Ceea ce face ca fierul să nu mai poată fi folosit. Tot astfelvor fi şi substanţele din organisme oxidate şi astfel vor deveni inutileorganismului. În consecinţă organismul se străduie să readucă aceste substanţeoxidate din nou în starea lor originară, folositoare. Aceasta se produce cuajutorul antioxidaţiei. Şi tocmai de aceea denumim aceste substanţe (mai alescele de origine vegetală, de exemplu polifenolii) ca substanţe anti-oxidante.

   Profesorul Dr.Kremer s-a întrebat de ce oare organismele animale, pe parcursul evoluţiei, nuau „învăţat”, aşa cum se întâmplă în cazul plantelor, să producă singure ciclulbenzolului, care constituie baza polifenolilor, deşi există o mare necesitate,pentru organism, de a avea aceste substanţe. Răspunsul este probabil acela căîn procesul evoluţiei nu a existat necesitatea, deoarece a existat înpermanenţă la dispoziţie destul material de acest gen, căci în algele din apăexistă suficient polifenol.

   Însă omul, maiales în ţările industrializate, cel puţin în ultima sută de ani, primeşte apaprin conducte.Iar aici nu există alge. De aceea astăzi avem un deficit depolifenoli în comparaţie cu oamenii din timpurile mai vechi, mai ales atunci cândconsumăm şi prea puţine verdeţuri (vegetale). Mai ales şi datorită faptului căfoarte multe microelemente, care constau în primul rând din polifenoli, suntîndepărtate din alimente, pentru a le „face mai gustoase”, aşa cum se întâmplăcu produsele pe bază de cereale.

    Vitaminele,mineralele şi microelementele sunt responsabile în organism pentru foarte multeacţiuni şi funcţii vitale, mai ales în metabolism. Dar le folosesc doar atuncicând prin analizele de sânge se constată un anume deficit.

    Prin stimulareacelulelor B cu ajutorul Th2 se obţine o cantitate mare de proteine, respectivde anticorpi. Proteinele şi anticorpii sunt molecule mari, şi deci pot afectamasiv circulaţia sângelui. De aceea este importantă folosirea unui mijolc defavorizare a circulaţiei sângelui (cum este de exemplu Ginkgo biloba). Şienzimele care stimulează producerea de proteine sunt de asemenea foarteimportante.

Nivelelecorporale

   În consultaţiilecu pacienţii mei îi sătuiesc pe aceştia şi în privinţa activităţii corporale,respectiv celei sportive (uşoare), a tehnicilor de relaxare sau a terapiei cucâmp magnetic. Toate acestea duc la o reducere a producerii de proteine destress, sau la eliminarea celor deja existente. De asemenea pun un accentimportant pe discutarea crizelor psihice, respectiv a situaţiilor de tensiune.Recomand fiecărui pacient AIDS să practice forme uşoare de sport.

   Nu este nevoiede prea mult sport (în exces), ci de o activitate sportivă care să plasezeorganismul în zona aerobă. Aceasta înseamnă că pulsul nu trebuie să depăşeascăo anumită frecvenţă, căci în astfel de situaţii corpul începe să lucreze înzona anaerobă. În această zonă el va lucra în deficit de oxigen şi îşi vaproduce energia din arderile de glucide. Iar ca urmare a acestor arderi seformează reziduuri cum ar fi de exemplu acidul lactic, care este cunoscut prin aşa-numita „febră musculară”. În zonaaerobă din contră, corpul foloseşte oxigenul pentru crearea de energie încelule. Astfel, în primul rând nu se formează „reziduuri”, iar acest gen de a produceenergie este de 20 de ori mai eficace decât cel anaerobic.

   Printr-oactivitate sportivă uşoară sunt de asemenea eliminate o serie de substanţenegative, formate ca urmare a stressului. Fiecare dintre cei care practică oformă de sport ştie că sentimentele de stress şi de supărare sunt eliminate caurmare a unei astfel de practici. De asemenea se mai cunoaşte că mitocondriile(sute şi mii de mici corpusculi aflaţi în fiecare celulă, şi care suntrăspunzători cu producerea a 90% din energia necesară celulelor) lucrează maibine şi chiar cresc ca şi număr, în celule, atunci când este practicată o formăde sport.

  Există nenumărateforme şi tehnici de relaxare: tehnici de respiraţie, yoga, reiki, Tai Chi,Qigong, biofeedback. Fiecare dintre noi ar trebui să înveţe una dintre acestetehnic, care i se pare mai potrivită, pentru a putea elimina efectele negativeale stressului.

   După lungicăutări am reusit să găsesc o magnetoterapie efectivă, pe care, de când o aplicpacienţilor mei, constat că duce la eliminarea unei întregi serii de simptomeşi neplăceri. În ultimii ani au fost publicate o serie de studii care arată căatât circulaţia sangvină în general este îmbunătăţită, cât şi glutaţiunea, carecreşte în organism. De asemenea creşte cu 20% şi formarea de ATP (adenosintrifosfat– un nucleotid care constă din trifosfatul nuceosidului adenosin, şi care esteo „cărămidă” energetică pentru ARN). Doar şi aceste trei efecte benefice, dejacertificate prin studii, justifică achiziţionarea unei pături (saltele)magnetice.

   Există încă oserie de alte metode terapeutice pe care le folosesc de la caz la caz, înfuncţie de pacient.

Anexa 1 –Criteriile terapeutice oficiale

   Ideea de la carepleacă linia terapeutică oficială (standad) este existenţa unei infecţii cupresupusul virus HI. Tocmai de aceea terapia oficială se axează pe „mijloaceantivirale”. Ceea ce pare pentru omul obişnuit logic şi corect.

   Doar că în acestcontext trebuie ştiut că pe piaţă NU EXISTĂ NICI UN REMEDIU ANTIVIRAL CARE SĂDISTRUGĂ DOAR VIRUSUL, FĂRĂ A DISTRUGE ŞI CELULA ÎN CARE TRĂIEŞTE VIRUSUL !!!Aceasta înseamnă că medicamentele antivirale sunt medicamente care disrtrugcelulele! Logica pe care se bazează această terapie este că distrugândcelulele, sunt distruse şi virusurile. Ce te faci însă dacă nu există virusulpresupus? Sau dacă o parte din aceste virusuri nu se află în celule, ci în altecomponente ale corpului (sistemul limfatic, să zicem) într-o aşa-zisă stare de„adormire”?

   Pentru evaluareaeficacităţii terapiei HIV/AIDS sunt evaluate următoarele criterii:

  1. Numărul de celule T4. Asupra acestor celule T4 am dat explicaţii în primul articol. Acolo am explicat şi faptul că o scădere a numărului lor în sânge nu înseamnă o distrugere (dispariţie) a lor. Astfel că şi creşterea numărului de celule T4 în sânge, ca urmare a liniei terapeutice oficiale nu înseamnă că virusul a fost distrus. Prin intermediul mijloacrelor antivirale se obţine doar o subpresare a proceselor inflamatorii cronice din organism, astfel că celulele T4 se reîntorc de la „locul faptei” (ţesutul inflamat) înapoi în sânge.
  2. Testul PCR. Atunci când valorile de sânge se normalizează, se doreşte şi obţinerea dovezii faptului că numărul virusurilor (măsuraţi iniţial) a scăzut sau chiar a dispărut în organism. Dar deoarece nu este vorba despre copii virale dovedite, căci virusul original nu a fost nicăieri pe lumea asta găsit, cel puţin până acum, cu ajutorul testului PCR nu se poate constata nici faptul că virusul a fost eliminat sau nu, şi în ce cantitate. Poţi presupune în general, că oamenii mor, ceea ce este în firea lucrurilor, dar nu poţi spune despre că o ANUMITĂ persoană, pe care nu ai văzut-o sau cunoscut-o niciodată, a murit sau mai traieşte. Sau pe scurt, standardizarea testului PCE pentru virusul HI (ca de altfel şi pentru cel HCV) NU A FOST NICIODATĂ FĂCUTĂ. NU EXISTĂ.

          Cu ajutorul testului PCR se poate celmult constata că anumite procese inflamatorii au devenit mai

      puţin cronice şi ca urmare se produc maipuţine proteine de stress!

Anexa 2 –Testul PCR

   Pe parcursulanilor 80 s-a constatat tot mai des că numărul celulelor T4 din sânge nu eracorelat, aşa cum se credea, cu starea clinică de sănătate a pacientului. Totmai mulţi medici specializaţi în AIDS au resimţit necesitatea unui criteriu înbaza căruia să poată cunoaşte mai bine starea reală de sănătate a pacientului.Aici a intrat în acţiune o nouă descoperire, aşa-numita Polymerase-Chain-Reaction (PCR), creată de Profesorul chimist Karry Mullis, care a primitPremiul Nobel pentru descoperirea sa în anul 1993.

   Această metodăeste potrivită pentru a evidenţia substanţa genetică, ADN, chiar şi încantităţi extrem de mici. Când de exemplu se ia un fragment de ADN într-oeprubetă, care se putea vedea în mod normal printr-o altă metodă, atunci seintroduce şi o aşa-numită moleculă-starter, care se „agaţă” de fragmentul ADNşi care poate fi copiat şi recopiat la infinit. Ca urmare, obţinem o cantitatemare de ADN-uri identice, care pot fi evidenţiate printr-o reacţie luminoasă.Adică atunci când trimit lumină prin eprubetă, pe partea cealaltă a eprubeteinu mai vine tot atât de multă lumină ca la „intrare”, să spunem aşa, deoarececantitatea de ADN multiplicată în eprubetă împiedică o parte din lumină săajungă de partea cealaltă. Dar vă puteţi închipui că această metodă este foarteinexactă pentru a putea număra EXACT cantitatea de virusuri.

   Mullis spune elînsuşi (vezi documentarul „AIDS-die grosse Zweifell” – AIDS- mareaincertitudine –

http://video.google.de/videoplay?docid=-1939176342201582669&ei=cI2ASqbHMaLa2gLBgundBg&q=aids+video&hl=de  )

că prin această metodă se poatestabili ceva doar calitativ, că un anumit virus este prezent, dar în nici uncaz cantitativ, anume ce număr de virusuri sunt prezente.

   PCR este de asemenea o metodă neadecvatăpentru identificarea unui virus necunoscut. Un virus poate fi relevat, doaratunci când este cunoscut. (La fel cum nu poţi condamna la închisoare opersoană necunoscută, deşi a avut loc o crimă.) Un virus poate fi relevat doaratunci când este cunoscut, căci „secvenţa-starter” trebuie cunoscută. Aceastaînseamnă că, cel puţin măcar o dată, respectivul virus trebuieşte izolat,pentru a i se putea cunoaşte secvenţa-starter. Mullis a subliniat în repetaterânduri că metoda sa (PCR) nu poate fi folosită pentru evidenţierea unui virusnou, necunoscut. (Ori dacă nici Mullis nu ştie cel mai bine cum funcţioneazămetoda PCR, atunci cine?). Pe deasupra, ceea ce nu se spune, este şi faptul că doar virusuri cu ADN pot fi relevaţi prinaceastă metodă, iar virusuri care au numai ARN ...NU! Ori atât HIV cât şi HCVsunt retorvirusuri, deci virusuri care au numai ARN (le lipseşte ADN-ul).

   Aici se ridică întrebarea: ce anume esteatunci luat pentru analizare prin metoda PCR, din moment ce virusul HI nu estecunoscut (deci nu poate fi „luat”). În realitate este vorba despre minusculeparticule de proteine, acizi nucleici, proprii organismulu respectiv, şi caresunt eliberate de celule ca urmare a stresului oxidativ. În momentul în caremi-a devenit clară această realitate, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva astfelde particule se găsesc eventual şi în sângele persoanelor HIV negative, dar alcăror organism se află supus unei situaţii de stress.

   Am efectuat astfel de cercetări pe lajumătatea anilor 90 în laboratorul Universităţii din Frankfurt, acesta fiindsingurul laborator unde puteam trimite la analiză sânge prelevat de la pacienţiimei. Am recoltat sânge de la partenerii (negativi) ai pacienţilor mei HIVpozitivi, persoane care sufereau de o serie de afecţiuni, dar care erau testateHIV negativ. Am trimis probele de sânge la laborator fără a menţiona însă dacăpersoana respectivă era testată pozitiv sau negativ. Am argumentat cum căaceasta ar fi o ocazie minunată pentru a dovedi cât de relevantă este aceastămetodă de analiză. Din păcate, acolo nu s-a dorit efectuarea unui astfel de „studiu”,aşa cum mi-a împărtăşit o doctoriţă într-o convorbire telefonică. Ea spunea căanalizează numai sânge de la pacienţii HIV-pozitivi. Argumentul (comic de tot)era că dacă de la un pacient pozitiv o mică particulă de sânge (un strop desânge) va ajunge în sângele celui negatv, se va considera că şi acesta esteinfectat HIV (deci pozitiv). Probabil că acolo se lucrează ca la abator, sarstropi de sânge peste tot.

    Deoarece nu am putut realiza experimentul,am trimis atunci la laborator o probă din sângele meu sub numele unui pacient careera HIV-pozitiv pentru un test PCR. O altă eprubetă cu sânge prelevat totatunci de la mine am trimis-o la testul HIV. Am o afecţiune reumatică şi de 20de ani un factor de coagulare al sângelui mărit, care indică proceseinflamatorii.

   Şi într-adevăr în sângele meu au fost găsite1800 de copii de virus HI, în timp ce rezultatul testului HIV tot cu sângelemeu, luat în acelaşi timp cu cel trimis la testul PCR, a ieşit negativ. Decieram HIV negativ, dar aveam 1800 de virusuri HIV în sânge. Drăguţ, nu?

  Desigur că un om este sănătosatunci când aşa-numitul HIV-PCR este negativ, dar o valoare ridicată relevatăprin acest test nu are nimic de a face cu o încărcătură virală ridicată, ci cuprocesele inflamatorii cronice din organism, şi nu înseamnă în mod automat căcineva este bolnav incurabil şi/sau că va muri ca urmare a acestei afecţiuni.

 

AIDS - cum pot ajuta terapiilealternative      (Al treilea articol)

Dr. JulianeSacher, Frankfurt 

 

   Chiar dacă AIDS nu este o afecţiune virală,totuşi cei bolnavi suferă datorită simptomelor bolii. Totuşi ei nu trebuieneapărat să recurgă la „maşinăria chimică” a medicinei alopate. Există metodeblânde şi în acelaşi timp eficiente, care pot soluţiona problemele sistemuluiimunitar.

   În continuare măvoi ocupa la modul genera de terapiile „de bază”, de care are nevoie fiecarepacient AIDS. Desigur că pe lângă acestea există o serie de terapii care suntindividualizate, de la caz la caz. Deseori am fost întrebată dacă, în cazulafecţiunilor acute, se pot folosi metode terapeutice netoxice, care în medicinaalopată nu sunt folosite.

Terapiialternative

   Iată aici doarcâteva exemple de probleme acute care deseori apar la pacienţii AIDS/HIVpozitivi, pentru care ne stau la dispoziţie terapii alternative, netoxice. Nueste necesar ca imediat să fie administrate medicamentele care blocheazămetabolismul (cum sunt citostaticele sau Loperamid) sau antibiotice.

În cazuldiareei acute

   Preparatele din cărbune saupământ medicinal, alături de o serie de alte substanţe, pot fi folosite cu bunerezultate. Suplimentar pacientul poate lua şi pulbere de glutamin. Acesta esteo parte compomemtă a glutaţionului. De peste 20 de ani îi ajut pe pacienţii meicu astfel de substanţe, şi doar în câteva rare cazuri am apelat şi la altemijloace.

În cazulbronşitei acute

   Aici ne stă ladispoziţie un preparat netoxic care este folosit şi în medicina alopată,Acetilcistein (ACC sau NAC), pe care oricum îl întrebuinţez în cadrul terapieiAIDS (vezi partea a doua a acestui articol). Suplimentar mai prescriu uleiurieterice (de muştar de exemplu) sub formă de capsule, care au acţiuneantibacteriană şi antivirală. Atunci când acestea nu ajută, deoarece aparatulintestinal, ca urmare a bolii acute, nu mai vrea să primească nimic,administrez infuzii scurte de glutaţion, ACC, vitamine B-complex, seleniu şiacid folic, remedii homeopatice pentru limfă şi tuse. Şi aici de regulă seajunge la complecta vindecare, fără a fi necesară folosirea antibioticelor. Deseorieste necesar să folosesc infuzii scurte, care acţionează mai eficace şi mairapid decât în cazul administrării orale. Căci şi în cazul bronşitelor acute,intestinele, precum şi cavitatea bucală, laringele, nasul sunt afectate deboală şi de aceea sunt mai puţin receptive la o medicamentaţie aplicată direct.

Probleme acuteale rinichilor şi vezicii urinare

   În aceste cazuriexistă preparate din plante foarte eficace, cum ar fi Berberis şi Solidago, şicare înlocuiesc cu succes antibioticele.

Rolul centralal intestinului

   Pentru toatecele trei afecţiuni enumerate mai sus este recomanbadil ca după terminarea uneiterapii acute să se efectueze şi o aşa-zisă „renovare” a intestinului, prinadministrarea aşa-numitelor culturi de bacterii pentru flora intestinală. Înintestin se află 80% din limfocitele noastre, printre care şi deja cunoscutelecelule ajutătoare T4. În mucoasa intestinală se află şi cantităţi foarte maride mici microbi şi bacterii, care împreună cu limfocitele, celulele noastreimune, realizează un zid de protecţie. Atâta timp cât aceste sistem„cooperativ” este în bună stare de funcţionare, nu se pun probleme cu un agentpatogen, cum ar fi de exemplu o fungie. Dar dacă acest echilibru în sistemul deprotecţie din interiorul intestinului este dezechilibrat, ca urmare de exemplua folosirii antibioticelor, atunci fungiile au posibilitatea de a se dezvoltaîn linişte, ceea ce va avea consecinţe negative asupra sănătăţii organismului.Şi într-adevăr deseori după ce au fost efectuate astfel de „renovări”intestinale, se observă o îmbunătăţire generală a stării de sănătate.

Întrebărifrecvent puse de pacienţi

   Ce măsuri preventive pot lua, pentru ca organismul meu să nu dezvolte oinflamaţie care să ducă la un dezechilibru Th1-Th2, şi astfel la un reultat „pozitiv”al testului?

   Toate măsurileterapeutice alternative pe care le-am enumerat mai sus, sunt la fel de eficaceşi în cazul unei administrări preventive, mai ales cele menţionate în privinţaalimentaţiei, a exerciţiilor fizice şi a magnetoterapiei. De asemenea foarte eficaceîn privinţa păstrării echilibrului Th1-Th2 sunt algele, hameiul şicondimentelor. Cu puţin timp în urmă a fost încheiat cu succes un mic studiu înaceastă direcţie.

   Care este motivul pentru care uneori şiterapia oficială dă rezultate, ştiind totuşi că virusul HIV nu există?