Noua medicină germanică
Pînă acum această carte s-a ocupat
preponderent cu relevarea metodelor prin care pot fi „comercializate“ ideeile
lipsite de sens ale „medicinei şcolastice ştiinţifice“. Această întreprindere poate elibera oamenii
de o serie de Frici (ceea ce şi este în intenţia mea), lasă însă în urma ei o
anumită doză de dezorientare. Pe ce anume atunci ne mai putem baza? Poate că
nici cei care practică metode alternative nu sunt mai „umuni“ decât alopaţii?
Ce este de făcut mai departe?
Mulţi ani am căutat să aflu eu
însuşi răspuns la aceste întrebări. Am verificat şi încercat multe dintre
ideile alternative, am încercat să despart grâul de neghină. Multe dintre
ideile alternative nu făceau nici ele faţă unei cercetări serioase, sau erau
doar incomplect eficace. Multe non-sensuri se pot găsi şi în ideile
„alternative“, la fel ca şi în cele universitare.
Şi totuşi, în grămada de
inutilităţi poţi găsi uneori lucruri foarte preţioase. Una dintre aceste
„grăunţe de aur“ pe care le poţi găsi în marea de nisip este „Noua medicină
germanică“ a doctorului Ryke Geerd Hamer. Este anume vorba despre un sistem
care este (fără a exagera) unic în istoria medicinei de până acum, deoarece
îndeplineşte cerinţa ştiinţifică de comparaţie, prevedere şi reproductibilitate.
Până acuma medicina era obişnuită să înveţe „din experienţă“, deci din
încercări şi erori. Medicna este, chiar dacă medicii nu o recunosc cu plăcere,
o metodăde vindecare prin experienţă. Acest sistem este onorabil, dar are un
mare dezavantaj, anume că toate regulile pe care le descoperă, au doar o
valoare de probabilitate, la care în permanenţă apar excepţii de la regulă.
Evoluţia bolii se poate doar „presupune“ fără a avea certitudinea că pacientul
va fi ajutat optimal.
Ori Noua Medicină tocmai aceasta
reuşeşte: o anticipare a evoluţiei bolii, fără excepţii de la regulă. Iar
aceasta nu este doar teorie goală, ci este confirmată prin mii de cazuri concrete.
Dar înainte de a ne apleca asupra conceptelor Noii Medicini, să ne oprim puţin
asupra „descoperitorului“ acestui concept, asupra destinului său , care la dus
spre această Nouă Medicină, a sortei lui şi a familiei lui. Asupra doctorului
Hamer.
Tragicul destin al lui Dirk Hamer
Se spune că cele mai ciudate poveşti le scrie viaţa însăşi. Căci unele
dintre ele par atât de absurde încât nu pot fi create de mintea umană. Povestea
„Noii Medicini” este o poveste de acest gen. Deoarece însă ne ocupăm aici de
medicină, şi nu de un scenariu pentru Hollywood, ne vom limita la un rezumat al
celor mai importante elemente.
Dr. Ryke Geerd Hamer s-a născut în
1935, în Friesland (nord-estul Germaniei). A studiat medicina, fizica şi
teologia şi la vârsta de 26 de ani a primit atestatul de medic. În 1972 a
devenit medic specialist pentr medicină internă. A construit mai multe aparate
medicale, pentru care a primit şi patente, cum ar fi de exemplu bisturiul
Hamer, care este de 20 de ori mai ascuţit decât o lamă de bărbierit, un
fierăstrău special pentru oase, un aparat pentru analiza sângelui transcutan
(fără să rănească pielea) precum şi un pat de masaj care se adapta automat la
forma corpului.
Împreună cu soţia sa, care şi ea
era medic, şi cu cei 4 copii ai lor au trăit o vreme în Roma, până în August
1978, anul accidentului fiului său Dirk. Acesta împreună cu sora sa Birgit îşi
petreceau vacanţa împreună cu nişte prieten pe un vas. Ajunseseră în portul
corsican Cavalo unde au ancorat. În timpul nopţii, în apropierea vasului lor a
izbucnit o ceartă care a degenerat până la focuri de armă. Glonţul unei
carabine de război (calibrul 30 MI, deci care putea doborâ şi un elefenat) şi-a
greşit ţinta, străpungând peretele bărcii şi lovindu-l pe Dirk, care dormea.
Acesta a fost grav rănit, şi în ciuda a 19 operaţii, după 4 luni de încercări
disperate, a decedat în braţele tatălui său.
Desigur că familia Hamer a cerut
pedepsirea făptaşului, care depusese şi o mărturie scrisă. Doar că la pedepsire
nu s-a ajuns, pentru că făptaşul ne era un oarecare, ci prinţul moştenitor
italian Vittorio Emanuele de Savoya. De când regele Umberto a fost îndepărtat
de pe tronul Italiei printr-un referendum naţional, în 1946, familia regală nu
mai avea dreptul de a locui în Italia, trebuind să trăiască în exil. Prinţul
beneficia de excelente relaţii în cele mai înalte cercuri, astfel că a scăpat
de proces. Deci familia Hamer avea de a face cu un adversa foarte influent şi
puternic, care pe deasupra mai era şi implicat în comerţul cu arme precum şi
membru al mafiei italiene (da, exact, vorbesc despre prinţul Vittorio Emanuele).
O serie de lucruri foarte ciudate s-au petrecut din ziua nefericitei
întâmplări:
- vasul „Mapagia“ în care fusese împuşcat Dirk, a dispărut fără urmă chiar
de a doua zi, fără a mai fi găsit vreodată;
- glonţul care a fost scos din corpul lui Dirk nu a fost analizat la
poliţie, nici în Corsica şi nici în Germania, aici ca urmare a insistenţelor unui
foarte înalt personaj politic german;
- arma faptei care era proprietatea prinţului a dispărut în August 1983 din
sediul poliţiei din Ajaccio. Dispariţia ei a fost observată de către
procuratură abea în 1987. După trei ani, a apărut în locul ei o altă carabină
de acelaşi tip;
- la câteva zile după decesul lui Dirk, prinţul a primit de la vărul lui,
regele Baudoin al Belgiei, un paşaport diplomatic cu care a plecat în Mexic.
Paşaportul original îi fusese reţinut de către tribunal, iar prinţul nu avea voie
să călătorească;
- procuratura din Bastia a confirmat agenţiei de ştiri italiene ANSA, că
cercetările au fost chiar din prima zi obstrucţionate de ajutoarele, prietenii
şi mituiţii „mafiei regale“ europene. Presa italiană s-a agitat atât de
vehement pe tema scandalului, încât întoarcerea casei regale în Italia, care
fusese discutată mai înainte, a devenit practic şi definitiv imposibilă.
Ex-regele Umberto s-a resemnat şi l-a dezmoştenit pe prinţ, dar după doar 10
zile a murit;
- Dr. Hamer s-a îmbolnăvit grav, după moartea fiului său, de cancer la
testicole. Se considera că el va deceda de asemenea, şi s-au făcut presiuni
asupra lui de a-ţi retrage plângerea penală contra prinţului. Ca mesager al
familiei regale a fost trimis redactorul-şef al unei mari reviste ilustrate
germane, domnul Pütz Siedel. El a ameninţat că dacă familia Hamer va continua
să-l urmărească pe prinţ, va trebui să părăsească Roma, va fi adusă în ruină
financiară, renumele doctorului Hamer va fi distrus, şi, la o adică i se va
putea înscena şi un accident.
În afară de uciderea doctorului
Hamer, toate celelalte ameninţări au şi fost puse în practică. Au existat însă
şi mai multe încercări de a-l omorâ pe Hamer, dar din fericire acesta a scăpat.
Dr. Hamer a fost dat în judecată de Gaub (prieten personal al lui Franz Joseph
Strauss), avocatul familiei prinzului, pentru jigniri aduse prinţului. Familia
Hamer a fost hăituită de diferiţi avocaţi, detectivi şi servicii secrete,
ameinţată şi terorizată, aşa cum rezultă dintr-o documentaţie de peste 600 de
pagini a procuraturii din Koblenz.
Doamna Sigrid Hamer nu si-a mai
revenit după moartea fiului ei şi a decedat în 1985, demoralizată de teroarea
neîntrerupă provocată de Casa de Savoya. Prinţul a fost, după 13 ani, în 1991,
adus în faţa unui tribunal din Paris, şi condamnat pentru 6 luni cu suspendare,
pentru „port ilegal de armă“. (Ciudată acuzaţie pentru un negustor de arme!)
Descoperirea
Cam atâta, pe scurt, despre
tragica poveste a lui Dirk Hamer şi a familiei lui.Descoperirea medicală însă a
început o dată cu declanşarea cancerului la Dr. Hamer. Acesat a supravieţuit
deoarece la dorinţa lui a fost operat, în ciuda prognozei proaste pe care i-au
dat-o doctorii. El a avut sentimentul că îmbolnăvirea sa avea de a face cu
tragica moarte a fiului său, deoarece până la acel moment, fusese întotdeaună
într-o bună stare de sănătate.
Ca medic şef într-o clinică de
cancer afiliată Universităţii din München, el a început să-i întrebe pe
pacienţi asupra evenimentelor din viaţa lor care au precedat la ei apariţia
bolii. Şi întradevăr, toţi pacienţii suferiseră diferite şocuri, trăiri
sufleteşi problematice, chiar dacă nu întotdeauna atât de tragice ca în cazul
doctorului Hamer.
Pe data de 4 Octombrie 1981 el a
făctu publice constatările sale atât la televiziunea bavareză cât şi la
televiziunea italiană. I s-a cerut să retracteze cele afirmate, dar refuzând,
şi-a pierdut funcţia de medic şef la clinica unde lucra. De atunci se înceacră
în permanenţă a se ascunde, ignora sau discredita teoriile doctorului Hamer,
deşi „Noua Medicină“ poate fi confirmată de peste 20.000 de pacienţi , şi nu a
putut fi până în prezent infirmată ştiinţific ca teorie şi ca metodă
terapeutică.
Cele cinci legi biologice
Dar ce a descoperit Dr. Hamer
atât de revoluţionar, încât să fie timp de peste 16 ani urmărit de „mafia
cancerului“? Până atunci se credea că apariţia cancerului era o „greşeală“ a
organismului, un act de „sinucidere“ a celulelor tumorale. Doar că nu se putea înţlege
de ce unii mureau de cancer în timp ce alţii se vindecau, chiar şi fără
terapie. Acest fenmen se numea „remisie spontană“ sau mai popular, minune.
Dr. Hamer considera însă că
apariţia cancerului este un fenomen plin de sens, un „program special al
naturii“, care intra în acţiune acolo unde funcţia normală a vieţii este
dereglată, fie că era vorba de animal sau de om. Scopul cancerului, spune Dr.
Hamer, este întotdeauna restabilirea complectei funcţionabilităţi a organismului,
ceea ce, atunci când reuşeşte, se soldează cu vinecarea pacientului „quasi“ de
la sine (deşi pot desigur apare complicaţii, dar care de asemenea se desfăşoară
conform anumitor reguli). Tot acest „program de avarie“ este controlat de
creier, lucru care se poate demonstra şi înţelege cu ajutorul imaginilor
Röntgen.
1-„Regula de fier“ a cancerului
Aceasta este prima dintre cele
cinci legi biologice pe care le-a inclus Dr. Hamer prin Noua Medicină. În
esenţă această lege spune că fiecare cancer este declanşat de către psihic, şi
anume printr-un „conflict şoc“ care îl prinde pe om pe „picior greşit“ (îl
surprinde). Nu orice stare conflictuală declanşează automat un cancer, ci numai
cele foarte puternice, grave, înalt dinamice şi izolative şi de durată“. Hamer
a numit un astfel de „conflict şoc“ care declanşează cancerul, sindromul DHS
(Dirk Hamer Syndrom, în amintirea fiului său). Conflictul declanşator poate să
nu apară unei alte persoane ca ceva neapărat rău sau grav, dar acest lucru nu
este important. Important este cum resimte pacientul acest conflict. Iar
aceasta depinde de caracterul persoanei, fiind la fiecare om altfel.
Cancerul începe aşadar în acelaşi
moment al „conflictului şoc“ pe trei planuri: psihicul, creierul şi organul
corespondent (care aparţine zonei din creier implicate în conflict). Şi evoluţia
ulterioară a bolii se dezvoltă conform unor legi clare, paralel cu aceste trei
planuri. Astfel natura conflictului (conţinutul său psihologic) hotărăşte care
parte, loc din creier este afectat de „conflictul şoc“ şi care organ,
corepunzător locului implicat din creier, se va îmbolnăvi.
Locul respectiv din creier
implicat de către „conflictul şoc“ se poate foarte clar vedea cu ajutorul
„Cerebralen Computer-Tomogramm" (CCT), un fel de imagini Röntgen în „felii” ale creierului. În imagini se pot vedea la locul respectiv
un soi de cercuri concentrice (ca la o ţintă), pe care radiologii le considerau
„artefacte” (greşeli condiţionate tehnic)şi nu dădeau nici o importanţă acestui
fenomen. Într-o scrisoare a firmei Siemens (care produce astfel de aparatură)
către Dr. Hamer, specialiştii firmei confirmă că aceste cercuri concentrice nu sunt
condiţionate tehnic şi deci că sunt reale. Medicii alopaţi au denumit ironic
aceste cercuri „focarul Hamer”, iar Dr. Hamer a păstrat şi omologat termenul.
Au existat şi alţi medici care au
văzut corelaţia dintre un „conflict şoc” şi apariţia ulterioară a cancerului,
însă nu au făcut cercetări mai intense în această direcţie. În „Spiegel” nr.27 din 1987
se poate citi: „Crizele sufleteşti parţial dramatice, parţial înăbuşite, au
fost consemnate de ginecologul Werner Heyden din Hamburg la pacienţii lui.
Şocul devine şi mai adânc atunci când diagnosticul pătrunde fulgrător în viaţa
pacientului.”
2. Cele două faze ale bolii
Cea de a doua lege are valabilitate
generală, nu numai în cancer: orice boală constă din două faze complect
diferite, dar care depind una de cealaltă. Aşa-numitul sistem nervos vegetativ,
care controlează şi coordonează toate funcţiile vitale, constă din doi jucători
care joacă unul împortiva celuilalt: sistemul simpatic, responsabil pentru
Activitate, şi cel parasimpatic, responsabil pentru Odihnă şi Digestie. La
oamenii sănătoşi cei doi jucătorise schimbă în activitatea lor alternativ o
dată cu ritmul zi/noapte. Dacă o persoană suferă un „conflict şoc“ (DHS) atunci
sistemul lui nervos se „cuplează“ pe stress permanent, iar pacientul rămâne
„blocat“ în simpatic (simpaticoton). Astfel de persoane suferă din cauza
dereglărilor de somn, lipsă de apetit, slăbesc şi au în general mâinile reci,
deoarece faza de odihnă parasimpatică (vagotonă) este prea scurtă sau lipseşte
complect. Marea majoritate a oamenilor se simt în această fază stresaţi, dar nu
bolnavi. Dacă conflictul nu poarte fi rezolvat, pacientul în cele din urmă
moare de epuizare (cahexie).
Dar dacă conflictul este
dezamorsat, atunci organismul cuplează imediat parasimpaticul (vagotonia) cu
toate cele ce îi aparţin: oboseală, epuizare, poftă de mâncare cu câştigare în
greutate, mâini calde, eventual transpiraţie nocturnă şi/sau boli infecţioase. Pacientul
se simte acuma întradevăr bolnav şi de regulă are dureri. „Focarele Hamer“ din
creier adună lichid, devin edematoase şi încep să se vindece. Acuma devin mai
binevizibile în imaginile Röntgen şu sunt fals interpretate ca tumori
cerebrale, iar dacă pacientul are ghinion, va fi operat complect inutil.
Deoarece medicina şcolastică
(alopată) recunoaşte singură că după naştere, celulele nervoase nu se mai
înmulţesc, (Nota Qui bono: între timp se ştie însă că acest lucru nu este complect
adevărat, celulele nervoase se pot reface, însă nu este vorba de o diviziune
celulară cu scop de reproducere şi înlocuire, cum este cazul cu foarte multe
alte celule ale organismului), atunci nici nu pot apare tumori cerebrale.
Singurele lucruri care pot acolo creşte sunt ţesuturile conjunctive (celulele
Glia) care însă nu sunt periculoase, ba dimpotrivă, ele susţin procesul de
vindecare din creier. Singura complicaţie care poate apare este mărirea
presiunii în creier, dependent de mărimea conflictului orinigar. Dar acest
lucru se poate rezolva cu o administrare temporară de cortizon. La nivel
organic apar de asemenea procese de reparare a ţesuturilor canceroase, cum ar
fi de exemplu şi prin depozitele de lichide (edem de vindecare).
În punctul culminant al fazei de
vindecare se ajunge la o criză asemănătoare epilepsiei (epileptoidă), care
poate trece fie neobservat, dar poate să ia şi o formă dramatică care să meargă
până la deces, în funcţie de cât de puternic şi de lung a fost conflictul.
Aceasta are sensul biologic de începere a reîntoarcerii la normalitate. În
anumite cazuri pot apare crampele. Din punct de vedere psihic pacientul
experimentează o scurtă „recădere“ în problemele sale (care în fapt sunt deja
rezolvate).
Cea mai cunoscută criză de vindecare
este infarctul cardiac. Se ştie de mult timp că infarctul se produce mai
întotdeauna noaptea sau în concediu sau la sfârşit de săptămână. Dar nu se
putea înţelege de ce oare tocmai într-o perioadă de timp în esenţă lejeră.
Conform însă Noii Medicine, acest fenomen este logic, deoarece este vorba
despre o criză de vindecare.
Criza epileptoidă sau „de
vindecare“ este cu atât mai intensă (şi potenţial mai periculoasă) cu cât mai
greu a fost conflictul şi cu cât mai mult timp
a durat. Şi acest lucru are sensul său biologic: nu reuşeşte animalul
sau omul să rezolve conflictul într-un timp rezonabil, atunci natura se
îngrijejşte ca exemplarul respectiv să nu mai „stea la dispoziţie“ pentru actul
de reproducere, desigur spre prejudiciul său, dar spre beneficiul şi
îmbunătăţirea speciei, ceea ce are întotdeauna prioritate în procesul
evoluţiei.
Dacă însă criza este înlăturată,
nimic nu mai stă în faţa însănătoşirii; atâta timp cât nu se amestecă medicina
alopată cu nepriceperea ei. Edemele de vindecare vor fi „spălate“, până când
este atins stadiul normal. În urmă rămân ţesuturi cicatrizate sau chisturi
nevinovate. Doar că vai celor care se vor lăsa radiografiaţi, căci deseori sunt
astfelde chisturi confundate cu cancerul. Cine însă cunoaşte principiile şi legile Noii
Medicin, poate uşor face diferenţa dintre cele două. Mai de mult bolile se împărţeau
în „reci“ (degenerative) şi „calde“ (infecţioase). Astăzi însă ştim că este
vorba doar de două faţete ale aceleiaşi medalii.
La animale se ajunge în circa 80%
dintre cazuri la rezolvarea conflictului şi la vindecare. Dacă medicina
şcolastică nu ar fi aşa cum este, s-ar ajunge şi la oameni al acelaşi procent
(vindecare spontană). Restul de 20% poate fi rezolvat prin ajutorul pe care îl
oferă conceptele din Noua Medicină.
Cele arătate mai sus ne ajută să
înţelegem că boala nu este nici întâmplare sau ghinion, nici haos, ci este un
„program de urgenţă“ plin de sens al naturii, program care este valabil pentru
toate mamiferele. Acest program s-a dezvoltat cu foarte mult timp înainte, când
omul de astăzi era încă un mamifer, nu un homo sapiens. Este vorba de un
program biologic care are în vedere supravieţuirea speciei, şi nu neapărat a
individului, precum şi optimizarea reacţiilor conflictuale. Atunci când apare o
situaţie neaşteptată, ameninţătoare, mamiferul (animalul, dar şi omul) intră în
„simpaticotonie“. De ce?
Deoarece trebuiesc mobilizate
toate rezervele, pentru a rezolva această problemă: trebuie să rămâi treaz şi
vigilent, şi nu mai este timp de mâncat sau de dormit. Astăzi numim aşa ceva
„stress“. Nu poate fi problema rezolvată, individul moare. Este problema
rezolvată, atunci este timp, pentru a complecta din nou rezervele: foame şi
oboseală, deci nutriţie şi odihnă.
Durerile au rostul de a-l „linişti“
pe bolnav, de a împiedica mişcările până ce procesul de vindecare va fi încheiat.
Medicul nu ştie acest lucru şi va deveni nervos, iar pacientul se simte
„bolnav“. Aşa că se „laborează“ cu tot felul de medicamente, aducându-l pe
pacient într-o nouă fază de stress (sau chiar panică, frică). Ceea ce duce la
reapariţia fazei „simpaticoton“, iar medicul este mulţumint. Iniţial şi
pacientul! Atâta timp cât adevăratul proces, sistemul, nu este recunoscut, nici
nu i se poate imputa cuiva ceva. Dar aceasta nu este totul.
3.Sistemul ontogenetic al tumorilor
şi echivalentelor cancerului
Nu vă speriaţi din cauza acestui
titlu. A treia lege biologică este în realitate simpul de înţeles. În cadrul
cercetărilor făcute Dr. Hamer a constatat că există anumite feluri de cancer
care duc la formarea unei tumori în fazele de conflict (de ex. cancerul de
stomac) şi altele în care formarea tumorii se declanşează în timpul procesului
de vindecare (cistele, polipii, limfomele). Aparent această situaţie nu se
potriveşte în conceptul general al Noii Medicini. Până când însă soluţia
misterului a fost găsită.
Şi anume, în biologia evolutivă a
organismelor pluricelulare, în embrion apare la început diferenţierea în
straturi celulare, din care ulterior se produce diferenţierea celulară în
diferite ţesuturi şi organe. Aceste straturi sunt: endoderma (intern –
digestie, reproducere), mezoderma (musculatură, oase şi ţesuturi conjunctive)
şi ectoderma (extern - piele, organele de simţ). Aceste trei straturi au apărut
în timpul evoluţiei unul după altul, şi ele au fiecare un corespondent în
creier: cerebel, creierul mic şi creierul mare (aceasta este o împărţire
generală, fără a intra în detalii, pe care le puteţi citi în cărţile Dr.
Hamer). Toate organele interne (endoderm - stomac, intestin, ficat, etc.) şi unele care aparţin mezodermului
declanşează o tumoare în faza de conflict, iar în faza de vindecare fie
tumoarea se rezoarbe fie se „încapsulează“.
În cazul celulelor care aparţin
ectodermei (stratul al treilea, extern)
precum şi în cazul unor ţesuturi care aparţin de mezoderm, este exact
invers: în timpul unui conflict apar deficite, defecte de „substanţă“, care nu
sunt întotdeauna văzute (diagnosticate) ca fiind cancer (Dr. Hamer foloseşte
pentru ele termenul „echivalente cancerului“), iar în faza de vindecare se formează
edeme şi creştere celulară, care este în mod eronat văzută ca fiind cancer, cum
ar fi de exemplu leucemia.
În cazul acesteia, măduva osoasă
produce peste măsură celule incomplecte, aşa-numitele „blaste“, care însă nu se
pot divide, aşa cum şi medicina şcolastică ştie. În acest caz periculoasă este
doar chemterapia şi radiaţiile care se administrează în astfel de cazuri de
către medicina alopată. Cele mai cunoscute „echivalente ale cancerului“, care
se comportă conform legilor Noii Medicini şi prin aceasta sunt vindecabile,
sunt diabetul, scleroza multipă, epilepsia, multe dintre afecţiunile psihice şi
ale organelor de simţ.
Ontogenetic are sensul aici de
interconexiune, adică a faptului că fiecare organ al corpului aparţine unei
anumite faze de dezvoltare, atât în evoluţia vertebratelor (ca grup) cât şi în
dezvoltarea embrionului (ca individ). Acelaşi lucru este valabil şi pentru
dezvoltarea anumitor părţi ale creierului
şi sistemului nervos. Din aceasta rezultă o subordonare clară a fiecărui organ
unei anumite regiuni din creier. Avem de a face cu un aşa-numit sistem
„supradeterminat“, adică dacă vom cunoaşte un nivel, vom putea să le determinăm
şi pe celelalte două (de dinainte şi de după el). Dr. Hamer (şi ceilalţi care
au studiat Noua Medicină) poate, doar analizînd o tomografie a creierului, să
diagnozeze corect, şi invers după o diagnoză corectă, poate spune exact în care
regiune a creierului se află un „focar“.
Tot astfel pot fi înţelese şi conflictele copiilor mici,
ale pacienţilor aflaţi în comă sau ale animalelor, deoarece „limbajul
creierului“ este acelaşi la toate mamiferele. Atunci când medicii alopaţi, aşa
cum este profesorul de pediatrie Niethammer sugerează, că la copii, îndeosebi
la sugari, nu există conflicte, acest fapt ne arată cât de mult s-a îndepărtat
medicina şcolastică de adevărata înţelegere a pacientului. Chiar şi embrionii,
în corpul mamei, pot suferi „conflicte şoc“, cum este spre exemplu sindromul
„fierăstrăului circular“. Dacă o femei gravidă se va afla foarte des în apropierea
unui fierăstrău circular electric, zgomotul foarte puternic va fi interpretat
ca un semnal de pericol (răgetul unui leu) care ar putea omorâ mama. Rezultatul
este un confict (de spaimă) care va duce la paralizii senzoriale sau motorice
înnăscute.
„Conflictul şoc“ crează un
„scurt-circuit“ într-un areal cerebral anume, fapt ce poate fi constatat cu
ajutorul tomografiilor cerebrale, ca fiind un „focar Hamer“. Organul
corespunzător aceste anume părţi a creierului unde a apărut focarul, atâta timp
cât conflictul este de durată, va fi „bombardat“ cu „impulsuri eronate“, emisia
de biofotoni va fi modificată, şi se va
ajunge, în funcţie de ţesuturi, la greşeli de funcţionare sau la formarea de
tumori.
În laborator nu pot fi create
tumori în ţesuturi, care sunt despărţite de sistemul nervos. Există întradevăr
„culturi de celule canceroase“ din ţesuturile conjunctive (sarcome), dar care
în fond sunt formate anterior, iniţial, într-un organism viu. Fără impulsurile nervoase transmise de
creier nu pot exista tumori.
Unele tumori din domeniul
endotermului îndeplinesc chiar sarcini importante, cum ar fi de exemplu în
cazul unor cancere intestinare, în care se produc în cantitate sporită sucuri
digestive, pentru a putea digera o „bucată nedigerabilă“. Ceea ce la animale trebuie înţeles „cuvânt cu
cuvânt“, la om trebuieşte înţeles la figurativ (nu poate „digera“ o situaţie,
i-a cazut „greu la stomac“, etc). Această situaţie poate duce la deces, dacă acest
conflict nu va fi rezolvat. Se ajunge însă la rezolvarea conflictului, atunci
creierul declanşează reporgramarea şi faza de vindecare va fi declanşată.
Şi acum pot apare ţesuturi
tumorale modificate, care au însă o sarcină pozitivă: astfel în cazul
cancerului de rinichi (după conflictul apă-lichide) acesta se transformă după
rezolvarea conflictului în chisturi renale care produc urină şi care ajută la
îmbunătăţirea capacităţilor renale. Sau în cazul cancerului de ovare vor apare
chisturi ovariene care vor stimula producerea sporită de estrogen, cu urmarea
că femeia respectivă va arăta mai feminină şi mai tânără şi va avea mai bune
şanse pentru o nouă sarcină (hormonal vorbind). La bărbat chisturile
testiculare după un cancer de testicole (conflict de pierdere a unei persoane
apropiate) vor ajuta la producerea de testosteron, fapt prin care pacientul va arăta mai masculin.
4.Sistemul microbian condiţionat
ontogenetic
În capitolul asupra microbilor am văzut că în acest domeniu ştiinţa este
plină de contradicţii. Astfel cunoaştem „simbionte” cum sunt bacteriile Coli,
care ne ajută în procesele digestive şi din care fiecare om poartă în
permanenţă cu sine 1-2 kilograme. Cunoaştem germenii „virulenţi”, care chiar şi
la persoanele imunizate, apar în timpul unei boli, dar care nu apar la alte
persoane, care nu au fost imunizate. Aceiaşi germeni pot exista în organism şi
în mod paşnic, adică „latent” sau „apatogen”.
O orientare în acest haos de
păreri, idei, teorii şi concepte ne arată însuşi Pasteur prin al său: „Microbul
nu este nimic, totul este mediul pe care se dezvoltă.” Dacă pacientul are o
infecţie, asta înseamnă că terenul era prielnic pentru aceasta. Această
tautologie (autoclarificare) nu ne ajută însă cu nimic, deşi în principiu este
corectă. Cu ajutorul Noii Medicini poate fi soluţionată şi această dilemă:
pentru fiecare ţesut sau tip de ţesuturi
există microbi specifici care sunt „responsabili cu vindecarea”, care susţin
vindecarea şi sunt activi doar în perioada de vindecare. În rest microbii pot
să fie prezenţi, dar nu vor intra în acţiune.
Astfel fungiile şi micobacteriile
sunt responsabile pentru vindecarea ţesuturilor de origine endodermală şi a
unora dintre cele mezodermale: ele „consumă” ţesutul tumoral. Acest lucru se
petrece spre exemplu în cazul tuberculozei, care este faza de vindecare a unor
conflicte corespunzătoare. În ţările dezvoltate, tuberculii de tuberculoză sunt
practic eradicaţi, astfel încât corpul este nevoit să rezolve problema şi fără
ajutorul acestora, lucru posibil, dar faza de vindecare durează mai mult timp
şi este mai anevoioasă. Pe deasupra mai există aici şi o funcţie biologică pe
care o îndeplinesc tuberculii: un focar de tuberculoză, care este „curăţat şi
tuşit afară”, va forma o „cavernă”, care va susţine mai bine respiraţia decât
dacă, fără bacterii, va fi cicatrizat şi „încapsulat”.
Alte bacterii precum şi virusuri
au o altă sarcină: deoarece în ectoderm precum şi anumite părţi ale
mesodermului, în faza de vindecare se petrece exact invers, anume se „construiesc“
ţesuturi după o defecţiune, microbii se ocupă acolo cu inflamaţiile, creşterea
temperaturii şi irigare sangvină (ceea ce în general numim „inflamaţie“),
pentru a susţine reconstrucţia de ţesuturi. Atunci când este vorba de partea
internă a unui vas, se poate ajunge pentru scurt timp la o blocare a vasului
respectiv, cu eventuale consecinţe neplăcute.
Convieţuirea
şi cooperarea cu microbii funcţionează de milioane de ani. Iar problemele au
apărut de abea atunci când omul a tulburat echilibrul, prin confruntarea cu
germenii „necunoscuţi“. Spre exemplu indienii americani care au murit pe capete
din cauza gripei sau rujeolei, deoarece organismele lor nu cunoşteau aceşti
germeni. Invers se întâmplă adeseori cu persoanele din ţările dezvoltate, care
în cadrul unor călătorii în ţări îndepărtate se confruntă cu microbi
necunoscuţi organismelor lor. Sau cu pacienţii moderni la care sistemul
imunitar este artificial ruinat, prin intermediul substanţelor chimice
(otrăvuri farmaceutice, vaccinuri), astfel încât aceste sisteme imunitare sunt
„iritate“ (alergii) sau complect compromise (AIDS).
În ceea
ce priveşte cea de a cincea lege biologică, având în vedere faptul că ea
se refere îndeosebi la constelaţia schizofreniilor şi a altor afecţiuni
psihice, nu vom face referiri aici. Cine doreşte însă poate consulta Noua
Medicină, cartea originală a Dr. Hamer, desigur în limba germană.
Cazuri concrete
Trebuieşte mereu avut în vedere faptul că modelul comportamental descris de
Noua Medicină este un sistem arhaic, ancestral, care a fost dezvoltat în haitele
(comunităţile) de mamifere. Scopul este de a asigura perpetuareai speciei ca şi
întreg, şi nu are absolut nimic de a face cu ceea ce înţelegem noi prin Dreptate,
Morală sau Lege care au fost implementate de vreun Dumnezeul, Stat sau Fondator
de religie, lucruri care aveau ca scop mai ales aducerea sub control şi
înrobirea individului.
Acest sistem funcţionează încă
perfect şi doar ignoranţa noastră (dorită de multe ori) ne face victime ale
unui cancer sau a altor boli. Am mai spus că doar un conflict neaşteptat şi
şocant este capabil să declanşeze un cancer, şi aceasta doar atunci când
respectivul conflict este de durată. De xemplu, cazul unei mame al cărui copil
îi este „smuls” din mână de către un automobil. Mama va suferi un conflict
„Mamă-Copil” şi va dezvolta un cancer la sânul stâng, cu un „focal Hamer” în
creireul mic din partea dreapta (dacă foloseşte mâna dreapta, iar pentru cele
care folosesc mâna stângă focarul va fi în partea stângă).
Acest conflict va fi rezolvat dacă
copilul se va vindeca de pe urma rănirilor suferite. Dacă însă copilul va muri,
rezolvarea conflictului poate fi efectuată printr-o nouă sarcină, sau prin
rezolvarea psihică a conflictului (consolarea faţă de situaţia dată), lucru
greu şi cu care nu orice mamă va putea să ajungă la capăt. Asocierea este
evidentă: o femeie care foloseşte mâna dreaptă îşi va ţine copilul mai ales cu
sânga, dreapta fiind lăsată liberă pentru lucru. Deci la sânul stâng va suge
mai ales copilul. Spre exemplu, din lumea animalelor cunoaştem foarte multe
cazuri în care partenerului îi va fi permis deseori să sugă, dar de la sânul
drept (sau de la celălalt sân), desigur aceasta în cazul în care există destul
lapte. Astfel în cazul unui conflict
(nesexual) în care este implicat partenerul, celălalt sân („sânul
partenerului”) va fi cel afectat.
Este însă foarte împortant modul
în care va fi perceput iniţial conflictul. Prin aceasta se stabileşte parcursul
ulterior, evoluţia ulterioară. Un exemplu: o femeie vine acasă şi îşi găseşte
soţul cu altă femeie în pat. Desigur aici pot exista reacţii diferite faţă de
aceste „conflict şoc“. Ori femeia a
„scontat“ pe o astfel de posibilitate, şi atunci nu mai avem de a face cu un
conflict, ci doar cu o regretabilă confirmare a ceva intuit anterior. Femeia va
avea desigur o problemă, dar nu un cancer, ci un divorţ. Ori ea poate căpăta un
conflict datorat fricii de a „nu mai fi interesantă“, deci se declanşează un
conflict de „a nu mai avea partener“, fapt ce duce la cancer de col uterin.
Sau ea va fi lovită în propria ei
imagine (evaluarea de sine), adică va suferi de faptul că nu mai „este dorită“,
va suferi de o prăbuşire a „valorii sexuale proprii“, şi toate acestea vor
rezulta într-un cancer osos al bazinului. Sau nu va mai fi interesată de
partenerul ei, şi va ajunge într-un „conflict de partener“ cu formarea unui
cancer la sânul respectiv. Fiecare
conflict are, desigur, focarul lui într-un alt loc din creier.
De aici rezultă că în Noua Medicină
este fundamentală preocuparea pentru înţelegerea conflictelor din
personalitatea pacienţilor, lucru pentru care medicul trebuie să-şi ia suficient
timp, să aibe suficiente cunoştinţe de psihologie şi un pic de talent de
detectv. (Dar cine are azi timp de toate
astea, când medicul este grăbit să facă bani, nu psihanailză).
Cancerul oaselor începe
(fiziologic vorbind) cu o osteoporoză. Aceasta este de regulă greu de văzut la Röntgen,
eventual doar în cazurile avansate. Putem acuma să înţelegem mai bine de ce
multe femei, după menopauză, încep să sufere de osteoporoză, în timp ce altele
nu: ele se simt „lipsite de valoare, devenite inutile“, sentimentul propriei
valori, care foarte des este corelat la femei cu fertilitatea, are acuma
putenic de suferit. Toată această poveste nu are nimic de a face cu hormonii.
Pe lângă reducerea construcţiei
osoase se reduce şi producţia de globule albe şi roşii din sânge, producţie care are loc în măduva
osoasă. Nici acest lucru deseori nu este evident în analizele de sânge. Dacă se
ajunge la rezolvarea conflictului, se petrec mai multe lucruri simultan: oasele
acumulează din nou calcul, în diferite
locuri, punctual. Cine are ghinionul să fie acuma radiografiat, va afla
că are cancer osos (sau metastază osoasă), pentru că nu se înţelege că este
vorba de un proces de vindecare.
Pe deasupra vor apare în cadrul
acestui proces de vindecare şi durerile osoase, lucru firesc, dar care va fi
interpretat de medicina alopată ca o confirmare a diagnosticului de cancer
osos. În realitate durerile au şi ele rolul lor, de a-l „ţine deoparte“ pe
bolnav de activităţile fizice grele care ar putea duce la probleme (fracturi)
ale oaselor tocmai aflate în faza de vindecare. Suplimentar începe o producere
mărită a globulelor de sânge în măduva osoasă. Astfel apar şi leucocite
„incomplecte“ adică blaste, care vor fi interpretate de către medicina alopată
ca fiind o dovadă de leucemie. Aceasta uitând însă că blastele sunt celule care
nu se pot reproduce (nu a fost niciodată observată o reproducere, divizare a
blastelor) şi deci nu pot fi celule
cancerigene.
Săracul pacient va fi din nou adus
în stare de conflict prin diagnosticul de „cancer“, procesul de vindecare este
blocat, blastele dispar, ceea ce oncologia consideră a fi un succes al
terapiilor ei chimice şi radioactive. Totuşi se ştie că nimeni nu a murit din
cauza unui număr mare de blaste. Cantitatea acestora se reglează de la sine,
dacă pacientul aşteaptă cu răbdare, în pat, trecerea perioadei de vindecare.
Şi modificările în mediul social
înconjurător se pot reflecta printr-un cancer: cancerul de stomac indică
îndeobşte supărări familiare. Atunci când sunt pierderi într-o familie mare, se
înmulţesc cazurile de cancer la stomac, la fel ca şi cancerele de col uterin ca
urmare a conflictelor sexuale. Pentru cancerul de sân cauza cea mai frecventă
este conflictul mamă-copil. Pe vremuri femeile aveau mulţi copii, iar cu o
urecheală zdravănă a „obraznicului“ se termina şi un conflict. Astăzi sunt din
ce în ce mai puţini copii într-o familie, iar prin metodele pedagogice
promovate de pedagogii moderni şi superficiali avem de a face cu tot mai multe
relaţii neurotice mamă-copil în familiile mici.
Povestea metastazelor
Când unui pacient i se pune
diagnosticul de „cancer“ (fie că este adevărat, fie că nu), acesta este
confruntat cu un „conflict-şoc“ care el însuşi poate declanşa un cancer. În
funcţie de cum este resimţit şocul, există mai multe posibilităţi, respectiv
localizări ale unui nou cancer: frica de moarte va conduce la un cancer la
plămâni, o pierdere a „valorii proprii“ (nu mai sunt bun de nimic) duce la un
cancer osos, o previzibilă operaţie la stomac poate declanşa un „conflict de
înfometare“ sau un „atac asupra burţii“ şi duce astfel la un cancer al
peritoneului.
Faptul că oncologii nu vor să ştie
nimic de faptul că printr-un diagnostic de cancer pot chiar declanşa un cancer
(desigur că nici nu vor să recunoască aşa ceva), ei vor denumi aceste cancere,
„metastaze“. Se afirmă că celulele canceroase „migrează“ cu ajutorul sângelui
prin tot corpul şi se „aşează“ în altă parte.
Aşa spune teoria. Problema este însă că astfel de „metastaze
plimbătoare“ nu au fost relevate în nici un microscop din lume vreodată. Pe deasupra aceste metastaze ar trebui să fie
ceva extraordinar, deosebit, cu o putere de metamorfozare care nu este încă cunoscută
în biologie: o celulă a pielii se
transformă într-una osoasă, o celulă renală într-una hepatică, ş.a.m.d. Acest
lucru contrazice legile biologice. După diferenţierea în embrion, celulele nu
se mai modifică (se pot desigur, îmbolnăvi, dar nu se pot transforma în alte
celule complect diferite, ale unui ţesut complect „altfel“). Şi nici celulele
canceroase (deci bolnave) nu pot reuşi acest miracol. Medicina alopată a gîndit
de decenii în „teoria germenilor“, şi
transformă acuma o celulă canceroasă într-un fel de microb care invadează
organismul, îmbolnăvind toate ţesuturile, ca un fel de epidemie. Doar că
„haoticul“ cancer se ţine întotdeauna strict de reguli: un organ sau ţesut
anume suferă întotdeauna de acelaşi cancer! Dacă ar exista metastaze, ar exista
şi adenoame la epiteliul de acoperire sau sarcoame la intestin. Doar că aşa
ceva nu există!
Şi încă ceva: dacă întradevăr ar exista
metastaze care se plimbă prin sânge, atunci ar exista pericolul unui cancer la
fiecare transfuzie de sânge, căci ele atunci s-ar putea plimba tot aşa
nestingherite prin corpul primitorului de transfuzie. Ar trebui să fie filtrate
la fiecare transfuzie, sau cel puţin căutate, dar despre aşa ceva nu este vorba
nicăieri. Tot ceea ce este denumit generic „metastază“ este un cancer
independent cauzat de propriul conflict (conflictul-şoc al diagnozei) sau de
faza de vindecare a acestuia (creier, oase, etc.)
Din punct de vedere histologic
(structura celulei) nu există nici o deosebire între cancer şi cancerul în
metastază. Este interesant de observat faptul că animalele nu capătă niciodată
o metastază. Cancer, da, dar metastază…? Asta deoarece spre norocul lor,
animalele nu pot să înţeleagă sau să citească diagnosticul unui doctor. Ele nu
se tem de sentinţa: CANCER. Şi deci nici nu pot primi un „şoc-diagnostic“. Aşa
că ele se ocupă în linişte de vindecarea propriei probleme, ceea ce se şi
întâmplă în 80% dintre cazuri. Ori se ştie că omul poate chiar şi muri de
frică. Acelaşi lucru se întâmplă mai nou şi în cazul AIDS. Asta pe lângă
terapiile otrăvitoare cu AZT şi alte cocktailuri de chimicale.
Bine, veţi spune, dar sunt
cunoscute o serie de substanţe cancerigene, cum ar fi, cel mai simplu exemplu,
fumul de ţigară. Nu s-au făcut experimente cu fumul de ţigară asupra
şoarecilor, dintre care unii s-au îmbolnăvit şi au murit de cancer pulmonar?
Corect. Într-un mare studiu-experiment au fost sute de hamsteri timp de ani de
zile afumaţi cu fum de ţigară, iar rezultatul a fost: niciunul nu a căpătat un
cancer pulmonar, ba chiar animalele „afumate“ au trăit mai mult decât cele din
grupul-martor (ne-afumate). (Sursa:
W. Dontenwill et al. în
„Zeitschrift für Krebsforschung und klinische Onkologie" 89,
152-180, 1977 - Nota
Qui bono: din păcate nu am reuşit
să localizez acest studiu).
Interesant este că acelaşi
experiment a dus la şoarecii de casă la rezultate radical opuse, adică aceştia
au căpătat cancer pulmonar. Doar că de mii de ani aceştia sunt, datorită „convieţuirii“
cu oamenii, învăţaţi să se deamă de foc şi desigur de fum, de unde se poate
deduce o „frică“ indusă de acesta. Hamsterii au ca mediu natural natura liberă,
departe de oameni, în vizuine construite în pământ, deci nu cunosc „genetic şi
istoric condiţionat“ această teamă.
Terapia
…………………………………………………..
Nota Qui bono: Capitolul asupra terapiei l-am lăsat intenţionat deoparte, iar asupra
acestei decizii mă voi referi în finalul acestei traduceri.
Dimensiunea politică
Ce are
de a face Noua Medicină cu politica? Mult mai mult decât pare la prima vedere. Noua
Medicină este un „material exploziv“, în primul rând pentru sistemul de
sănătate. Există diferenţe atât de mari între Noua Medicină şi medicina
şcolastică, încât acestea două nu se pot accepta una pe alta, ba mai mult,
medicina şcolastică a arătat un comportament isteric faţă de Noua Medicină
chiar de la bun început. Dacă Noua Medicină ar fi acceptată, peste 90% din
producţia concernelor farma ar dispare pur şi simplu. Cu consecinţele de
rigoare: şomaj în spitale şi clinici, rescrierea cursurilor facultăţilor de
medicină, colabarea sistemului medical mai ales în ceea ce-i priveşte pe
medici, care nemai având la dispoziţie pastile şi injecţii, vor prescrie…. ce?
O problemă de etică! Oare?
Atunci
şi în urmărirea prostituţiei şi a traficului de droguri avem de a face cu o
problemă de acest gen? Căci şi acolo, datorită intervenţiei autorităţilor, unii
(sau unele) îşi vor pierde locurile de muncă!
Dar mai există un aspect pe care
l-am putea denumi „politic“. Dacă oamenii ar înţelege principiile Noii Medicin,
şi ar învăţa să-şi elimine frica şi să-şi controleze conflictele, nu ar mai
putea fi atât de uşor manipulaţi! Ori politica este în fapt astăzi o permanentă
manipulare a maselor de oameni! În esenţă, Noua Medicină va putea să se afirme
doar în cazul în care actualul sistem va colaba, se va prăbuşi. Când se va
întâmpla acest lucru, nu ştiu, dar el se va întâmpla cândva cu siguranţă.
Verificarea teoriei
Dr. Hamer a încercat în repetate
rânduri să obţină recunoaşterea conceptului şi teoriei Noii Medici. Aşa cum vă
puteţi închipui, nu a reuşit niciodată să obţină o acceptare dar nici o
respingere concretă, scrisă, bazată pe fundamente cât de cât ştiinţifice.
Universitatea din Tübingen a refuzat să discute tema
respectivă chiar şi atunci când i-a fost cerut acest lucru de către o instanţă,
deci pe cale juridică. La data de 06.12 1983 Dr. Hamer a organizat o verificate
a teoriei sale prin invitarea unui juriu internaţional format din specialişti
care să verifice cazuistic Noua Medicină.
Înţelegerea scrisă era următoarea:
dacă din 200 de cazuri se vor găsi doar trei în care conceptul Noii Medicini să
se dovedească a fi eronat, Dr. Hamer era dispus să-şi depună (renunţe la) licenţa
sa (dreptul de practică medicală). Nu a fost găsit nici măcar un singur caz
contrar conceptelor Noii Medicini. Totuşi medicii invitaţi nu au respectat
înţelegerea, nesemnând nici un document legat de această verificare. Profesorul
Stender, radiolog la MMH Hanovra i-a spus lui Hamer: „Domnule Hamer, legile
cancerului conform teoriei Dvs. sunt de o claritate fascinantă. Caut mereu, dar
nu găsesc nici un punct slab. Doar că asta înseamnă că tot ce am făcut în
ultimele decenii a fost doar curat nonsens. Nu ne puteţi cere să acceptăm să ne
pierdem imaginea şi să vă semnăm Dumneavoastră vreo hârtie”.
Desigur, Hamer a replicat că mai
bine îşi pierd „imaginea” câţiva medici , decât să-şi piardă viaţa mii de pacienţi.
Pe deasupra înţelegerea fusese că dacă nu se găsesc măcar trei cazuri, atunci
cei şapte profesori (atâţia fuseseră invitaţi să facă verificarea Noii
Medicini) vor semna o constatare a celor prezentate şi discutate acolo. La care
acelaşi profesor Stender a replicat: „Domnule Hamer, sincer vorbind, noi nu am
calculat această posibilitate. În fapt noi am venit pentru a vă ridica licenţa
de practică. Acuma, puteţi face ce doriţi, dar nimeni nu vă va semna ceva, căci
astfel ne vom declara cu toţi singuri, în mod oficial, ca fiind idioţi.”
Acuma, dacă cei şapte şi mulţi
alţii au fost sau nu, sunt sau nu idioţi, acest lucru rămâne să-l stabilească
posteritatea, indiferent de câte semnături au pus pe indiferent câte documente.
În anii ce au urmat, s-au făcut
mai multe încercări, marea majoritate pe cale juridică, de a-i ridica dreptul
de practică lu Hamer. Au fost încercate mai întâi motive legate de o eventuală
paranoia declanşată de pierderea fiului său şi de conflictul cu prinţul de
Savoya. Iar în cele din urmă , s-a argumentat direct că retragerea licenţei
este motivată de faptul că Dr. Hamer nu recunoaşte şi nu se supune regulilor
medicinei şcolastice. Doar astfel s-a reuşit retragerea dreptului de practică.
Deşi ulterior i s-a propus lui Hamer de mai multe ori redarea dreptului de
practică dacă se va „lepăda“ de teoriile sale şi va recunoaşte valabilitatea
teoriilor şcolastice. Lucru pe care Hamer l-a refuzat permanent.
Pentru a-şi putea publica
lucrările, Hamer a trebuit să înfiinţeze o editură proprie, căci nu a găsit
nicăieri un editor dispus să-i tipărească lucrările. După nenumărate şicane,
unele dintre ele putând fi chiar calificate ca antentate în stil mafiot (asupra
Dr. Hamer s-au tras şi focuri de armă), în cele din urmă Dr. Hamer a primit
găzduire în Austria, în localitatea Burgau (soţia primarului de acolo fusese
vindecată de cancer de către Dr. Hamer). Astfel, „vânătoarea de vrăjitoare“ s-a
mutat din Germania în Austria.
Între timp au mai fost făcute două
verificări oficiale ale teoriei lui Hamer, de către specialişti. Prima a avut
loc în 23 şi 24 Mai 1992 (Conferinţa medicilor la Clinica pediatrică din
Gelsenkirchen) unde au fost analizate 24 de cazuri. În concluziile acestei
conferinţe prof. Dr. E.A. Stemmann şi Dr. Elke Mühlpfort scriau: „Am găsit la
toate cele 24 de cazuri, în care erau prezente în medie 4-5 afecţiuni pentru
fiecare caz, că legile biologice ale Noii Medicini, la cel puţin 1-3 afecţiuni
pentru fiecare caz îndeplineau exact toate cele trei nivele, psihic, cerebral
(creier) şi fiziologic (organe), şi astfel sincron pentru fiecare fază…
Probabilitatea ca, după exacte verificări ştiinţifice a legilor Noii Medicini,
aceasta să fie corectă, trebuieşte considerată deci ca fiind foarte mare.“
O a doua verificare a avut loc în
25.03.1994 la Secţia urologie a Spitalului orăşenesc din Celle (Germania). Şi
aici, cele opt cazuri prezentate, au confirmat valabilitatea conceptelor
cuprinse în Noua Medicină.
Dr. W. Stangl (Austria), care a
verificat personal 130 de cazuri tratate conform Noii Medicini de către Hamer,
a confirmat corectitudinea conceptelor lui Hamer. Dar deoarece a făcut acest
lucru în scris, a avut de suportat o teroare de peste 2 luni de zile, cu
telefoane din 2 în 2 minute, care printre altele conţineau şi ameninţări cu
moartea la adresa copiilor lui Stangl. În cele din urmă Dr. Stangl a cedat şi
si-a retras afirmaţiile pozitive făcute la adresa Noii Medicini.
Între timp s-a încercat a-l
declara pe Hamer şi nebun, lucru însă care nu a avut succesul scontat, cel
puţin din punct de vedere juridic. Noua Medicină s-a răspândit treptat şi în
Franţa precum şi în Spania. Dacă în Spania ea a fost mai mult sau mai puţin
tolerată, în Franţa, în cadrul unei campanii coordonată de Paris, toţi medicii
care terapiau confor Noii medicini au fost chemaţi în aceaşi zi la Oficiile de
sănătate regionale şi obligaţi să semneze o declaraţie prin care se obligă a nu
mai practica Noua Medicină. Altfel li s-ar fi retras licenţa.
………………………………….
Cazul Olivia
În continuare în cartea lui Johannes
Jürgenson se face referire pe larg asupra unui caz care a stârnit foarte multe
comentarii şi foarte multă patimă. În esenţă este vorba despre cazul fetiţei
Olivia Pilhar, din Austria, ai cărei părinţi nu au fost de acord cu
chemoterapia fetiţei lor. Drept urmare păriţilor le-a fost suspendat dreptul de
a se îngriji de fata lor, iar aceasta a fost mai departe terapiată chimic
contrar voinţei părinţilor. Olivia a murit în cele din urmă, cu toată terapia
chimică alopată, dar nu de cancer, ci de infarct cardiac, una dintre
consecinţele tipice ale unei chemoterapii, nu numai la adulţi, ci şi la copii.
Asupra întregii poveşti puteţi
citi în Site-ul http://www.pilhar.com/ (relatările sunt
parţial traduse şi în limbile engleză şi franceză). Ceea ce este din păcate
trist, este faptul că în conformitate cu legile europene, un adult are dreptul
de a refuza o terapie pentru el însuşi (indiferent despre ce fel de terapie
este vorba) dar un părinte NU are
dreptul de a refuza o terapie oficială pentru copilul său.
Cu alte cuvinte Măria Sa Statul
(medicina şcolastică) ştie mai bine ce trebuie făcut cu copii noştri decât noi,
părinţii. Desigur, se poate replica prin faptul că părinţii nu sunt medici, nu
au calificare de specialitate. Da, dar oare medicii au calificare de părinte al
unuia sau altuia dintre copii? Oare poate fi cineva mai „bine informat“ şi mai
în măsură să ştie care terapie îi face bine sau care nu propriului copil? Este
nevoie de diplomă de medic pentru a observa faptul că o anumită terapie îi face
mai mult rău decât bine copilului meu?
Multe întrebări, şi foarte puţine
răspunsuri. Răspunsuri care nu se doreşte a fi date. Căci altfel „ar însemna că
noi toţi am fost nişte idioţi până acuma“, cum se exprima profesorul de
medicină mai sus citat. (Şi dacă totuşi,
întradevăr, aţi fost idiot până acuma Domnule Doctor?) Şi nu numai, ba
chiar Domniile Lor ar risca să fie acuzaţi de daune, prejudicii aduse sănătăţii
pacienţilor, şi în ultimă instanţă de crimă! Miza este foarte mare. Pentru noi,
este în joc sănătatea noastră, pentru ei este în joc cariera şi veniturile lor.
Dar oare pentru cât timp încă?
Deocamdată au câştigat mai tot
timpul ei.
Căci PECUNIA NON OLET! Banii nu au miros!
Concluzii Qui bono:
Am stat mult timp pe gânduri, dacă este util să vă prezint cartea lui
Johannes Jürgenson sau nu.
Pe de o parte informaţiile pe care le cuprinde această carte sunt, multe
dintre ele, foarte interesante. Se pot întâlni multe idei originale asupra
AIDS, cancerului şi a altor afecţiuni cronice. Multe dintre aceste idei sunt
confirmate şi prezentate în forme foarte asemănătoare de către alţi medici şi
autori, cum ar fi Dr.H. Kremer, Dr. J. Sacher, Dr. C. Köhnlein, Dr. Lanka, etc.
Pe de altă parte Johannes Jürgenson este în mod
evident un adept foarte înfocat al Noii Medicini Germanice a Dr. Hamer. Lucru
care mă determină la o anumită rezervă, căci patosul este de multe ori
păgubitor în astfel de întreprinderi. Noua Medicină Germanică a stârnit atâta
patimă în jurul ei, pro şi contra, încât de multe ori este greu să mai distingi
ceva clar în acest „junglă“ de patimi duse până la agresivitate. Există în
Internet Site-uri categorice pro-Hamer http://www.pilhar.com/ şi categorice contra-Hamer http://www.todessekte.de/ (Todessekte=Secta
morţii).
Tocmai şi de aceea parte finală a cărţii am sintetizat-o succint, fără a
mai face o traducere exactă şi detaliată. Este anume parte în care patima
apărării lui Hamer se confruntă cu patima desfiinţării totale a acestuia.
Un alt lucru care m-a deranjat pe mine personal la această carte este o prea „subţire“ indicare a surselor pentru multe din afirmaţiile făcute în ea. Unele lucruri îmi erau cunoscute dinainte, şi astfel le pot lua ca atare. Pentru altele însă (este drept, nu foarte multe) am resimţit lipsa indicării acestor „surse“ care ar permite o confruntare pe baza unor documente fie oficiale, fie publice (publicate).
În ceea ce priveşte partea care cuprinde indicaţii terapeutice,
aceasta am lasa-o deoparte tocmai datorită dezbaterii aproape "isterice"
ce s-au derulat în legătură cu Noua medicină germanică. Asta în primul
rând. Iar în al doilea rând, esenţa terapiei Dr. Hamer constă în fond în
principal în rezolvarea "conflictului", fapt ce trebuieşte efectuat în
principal de către pacient însuşi. Desigur că există o serie de măsuri
de "acompaniere" pe care le cuprinde terapia Domnului Dr. Hamer. În orice caz, dacă cineva doreşte să afle ceea ce scrie şi în acest capitol, se poate apela la originalul cărţii, ce poate fi descărcat ca document pdf.
Totuşi consider că este calea cea mai corectă, de a vă lăsa pe
Dumneavoastră să judecaţi singuri şi să alegeţi ceea ce consideraţi că este
valoros şi corect din acest material. Tocmai de aceea am luat în final decizia
de a vă prezenta totuşi materialul respectiv.
Aceasta şi datorită faptului că medicina şcolastică a comis o mare,
fundamentală eroare, după părerea mea, în ceea ce priveşte Noua Medicină
Germanică. Nu a întreprins (nu a voit să întreprindă) nici o verificare
ştiinţifică, fundamentată, bazată pe o cazuistică concretă, pe argumente
reproductibile şi verificabile, a teoriilor şi conceptelor cuprinse în Noua
Medicină Germanică. De ce oare?
Dacă această teorie a lui Hamer este falsă, ar fi (logic gândind) foarte
uşor de demontat, fapt care ar desfiinţa complect şi definitiv argumentaţia lui
Hamer. Ori tocmai acest lucru nu-l face medicina şcolastică. Ea se rezumă a-l
împroşca cu noroi pe Hamer, a refuza agresiv toate conceptele sale, a-l declara
„şarlatan“ fără însă a aduce şi dovezi pentru aceasta. Doar a afirma că Hamer
este nebun şi şarlatan, doar pentru că aşa „vrea muschii mei“, pentru mine nu
este un argument, ba dimpotrivă, este o dovadă că ceva este „putred“ aici.
Şi din păcate mai cunoaştem o serie de antecedente de acest fel ale
medicinei şcolastice, fie aici enumeraţi doar Bechamp, Royal Rife, Hoaxley,
Enderlein, Wilhelm Reich, Naessens, şi încă mulţi, mulţi alţii. Cu care s-a
procedat exact în acelaşi mod: s-a încercat desfiinţarea lor ca persoane şi
specialişti, dar nu s-a adus niciodată un argument pertinent care să dovedească
falsitatea concepţiilor lor. Ci doar aşa, pur şi simplu, sunt nebuni pentru că
nu spun ce vrem noi.
Iar, în ultimă instanţă, cei care în mod concret au de suferit suntem
noi, oamenii obişnuiţi. Care ne punem foarte adesea întrebare QUI BONO? Şi care constatăm că
„profitul“ nu este unul de sănătate
pentru noi, ci unul de „bani“ pentru ei.
Sper ca Pecunia non olet să
ne facă mai atenţi, să ne ţină mai treji şi să ne determine să ne informăm şi
pe mai departe cu cât mai multă atenţie asupra a ceea ce se are de gând a „ni
se face“ de către medicina şcolastică alopată.
QUI
BONO, 08.04.2010