Pecunia non olet! Banii nu au miros!

după Johannes Jürgenson – Minciunilerentabile ale ştiinţei

„Die lukrativen Lügen der Wissenschaft“ – 2002, Edition Resolut

 

…………………………………….

 

Fără panică! Catastrofa nu va avea loc!

    „Seconfirmă mereu şi mereu: cu cât mai de necrezut este presupunerea, cu cât maisenzaţional diagnosticul, cu cât mai de neimaginat ideea şi cu cât mai absurdăteoria, cu atât mai puţine întrebări incomode vor fi puse.“

                                                                      Dr.med. Werner Hartinger, cu privire la AIDS

 

    Ce părere aveţi despre unii oameni deştiinţă flămânzi de glorie şi bani, care crează o boală care nu există în fapt,pe care o declară o „periculoasă epidemie“, provocată de un amărât de agent patogen,despre care nici măcar nu se ştie dacă întradevăr există, iar ca încoronare aîntregii mascarade se propune pentru terapie o substanţă despre care se ştie căeste o otravă pentru organismul uman şi care provoacă exact simptomele bolii pecare aparent ar trebui să o combată?

   (NotaQui bono: Şi vă cer părerea Dumneavoastră, pentru că părerea mea respiră cufiecare articol publicat în www.quibono.net, deci presupun că o ştiţi deja.)

   Nu, nu este un roman poliţist! Nici un noufilm cu Indiana Jones sau James Bond! Vorbesc aici despre cel mai mare scandaldin ştiinţa medicală de până acuma, scandal care poartă scurtul nume de AIDS.Dar să o luam punctual.

   Marea majoritate a oamenilor vor găsi deneînchipuit ideea că un om de ştiinţă competent cercetează ani la rând urmeleunei fantome, fără a-şi da seama că este în căutarea unei năluci. Şi desigur,fiecare om de bună credinţă va întreba nedumerit:  „Bine, dar de ce oare au murit toţi aceştioameni, dacă nu de AIDS?“ Vom înţelege mai bine în curând. Puţină răbdare deci.

   Principala problemă a cercetării AIDS esteaceea că de la bun început s-a „fixat“ pe ideea că un virus crează aceastăboală, deşi dovezile pentru această presupunere sunt extrem de slabe, dacă nucumva lipsesc chiar cu desăvârşire. Ideea virusului HIV a fost între timpliteralmente desfiinţată de nenumărate ori, de către nenumăraţi oameni deştiinţă competenţi şi cunoscuţi, şi totuşi…..?

   Şi totuşi până în ziua de astăzi ştiinţaoficială se ţine „cu dinţi“ de teoria virală a originii AIDS. De virusul HIV!Şi nu perminte, într-o manieră demnă de „1984“ a lui Orwell, absolut nici opărere contrară.

   (NotaQui bono: Să fim de la bun început foarte clari într-o privinţă: afecţiuneaAIDS, cunoscută la noi şi sub numele de SIDA – sindromul imuno-deficitarautodobândit – este o afecţiune reală, a cărei existenţă nu este contestată denimeni, cu atât mai puţin de mine. Ceea ce este contestat însă în rândurile demai jos, este cauza primară a acestei boli, şi anume virusul HIV, precum şimetodele terapeutice ce decurg din această eroare dorită. În aceastăprivinţă se pot consulta suplimentar, şi chiar mi-aş permite să vă recomand săo faceţi, lucrarea Domnului Dr. Claus Köhnlein, „Virus-mania“ pe larg tradusă în www.quibono.net precum şi toate articolele din rubrica AIDS-HIV ale acestui Site.)

   Din încăpăţânarea cu care în continuare estesusţinută ideea agentului patogen HIV au rezultat pentru medicină pe de oparte, numai eşecuri remarcabile, iar pentru cei atinşi de această afecţiune,pacienţii, numai suferinţă şi, în cele din urmă, o moarte prematură.

   S-au investit şi se mai investesc încăuriaşe sume de bani, deşi nu s-a realizat până în prezent nici un succesterapeutic, nu s-a preparat nici un vaccin, nu s-a descoperit nici o terapieeficientă. În fiecare oră zeci de copii mor de foame pe acest Pământ, iar noiaruncăm miliarde de dolari în gurile hămesite şi mult prea larg deschise aleconcernelor farma şi ale câtorva Doctori Frankenstein, care mai nou se numescvirologi! Atunci când cineva se urcă pe vaporul greşit, nu-i va fi de nici unfolos toată ştiinţa şi toţi banii. Nu va putea să găsească cabina rezervatăpentru el!

   Se trece de regulă cu vederea faptul că subnumele de „cercetarea AIDS“ în fapt este vorba doar de cercetarea virologică,sau mai exact, de tehnologia genetică! Această „încurcare a borcanelor“ duce laalimentarea în continuare cu uriaşe fonduri financiare a acestei excrocherii.

   Întreaga poveste a început în 23 Aprilie1984, atunci când medicul american Robert Gallo a convocat o conferinţă depresă unde a lansat ipoteza că agentul patogen al misterioasei boli esteidentificat, de Gallo bineînţeles, ca fiind un nou virus pe numele său, HTLV 3(mai târziu rebotezat HIV). A fost poate pentru prima oară în istoria modernă,şi din păcate ruşinoasă a medicinei, când s-a făcut o astfel de afirmaţieîntr-o conferinţă guvernamentală de presă, fără a exista nici măcar un singurstudiu publicat în literatura de specialitate, asupra presupunerilor şiafirmaţiilor făcute!

   În continuare, „infractorul“ Gallo (astăzieste un fapt de notorietate furtul şi plagiatul pe care Gallo l-a întreprins cuaceastă ocazie, profitând de materialele trimise spre control şi confirmare deLuc Montagnier de la Institutul Louis Pasteur din Paris) afirma în acestăconferinţă că „sindromul“ este nu numai provocat de acest virus, dar este şi cusiguranţă incurabil, deci mortal, şi pe deasupra şi transmisibil, deciepidemic. Din fericire, el, Gallo, a reuşit să pună la punct un test, prin carela pacienţi boala poate fi descoperită din timp, astfel încât în viitor se vorputea dezvolta metode terapeutice, ba chiar şi un vaccin, care ne va scăpa de„inamic“. Desigur, chiar în aceaşi zi, Gallo a depus un Patent pentrudrepturile asupra respectivului test. Dar abea la 3 săptămâni după aceasta, aapărut prima relatare „ştiinţifică“ asupra virusului într-o revistă despecialitate! Abea mai târziu a ieşit la iveală furtul lui Gallo, dar erau dejaîn joc sume de bani mult prea mari, care rezultau din drepturile de Patent.

   Mass-media, flămândă ca întotdeauna dupăştiri de senzaţie, a aruncat pe piaţă ediţii speciale cu titluri mari şi roşii,anunţind dispariţia omenirii! Iar oamenii, încrezători în ştiinţă, s-auîngrozit în faţa ameninţării epidemiei de AIDS-HIV. A izbucnit isteria şi panica.Şi producţia accelerată de prezervative.

   (Nota Qui bono: O lecţie foarterepede învăţată de concernele farma, care de atunci folosesc metoda „băgatuluiîn sperieţi“ de câte ori au chef de mai mulţi bani. Şi au cam mai tot timpulchef! Căci PECUNIA NON OLET! BANII NU AU MIROS!)

    Şi mai ales a început „vremea patimilor“pentru cei care erau sau nu infectaţi cu presupusul virus, şi deci condamnaţila moarte. Milioanelor de oameni, (din lumea despre care ne place nouă cu unorgoliu prostesc să credem că este „civilizată“) educaţi de mici în şcoală săaibe încredere oarbă în ştiinţă, le-a fost indusă frica şi groaza de contactulcorporal, de sex, de răniri sau de boală. 

   De la bun început totul a fost regizatastfel ca să apară cum că oamenii de ştiinţă sunt unanimi în aceptarea ideiiunui agent patogen cauzator al bolii. Ceea ce în fapt nu este nici pe departeadevărat. Începând cu 1987, din ce în ce mai mulţi experţi competenţi au atenţionatpermanenet că teza oficială nu este corectă, că este plină de contradicţii.Printre criticii teoriei (minciunii?) oficiale se găsesc nume de personalităţide înalt rang din elita ştiinţifică: biologul molecular Walter Gilbert, laureatulcu Premiul Nobel Kerry Mullis, Dr. Peter Duesberg, Grupul Perth condus debiofiziciana Eleni Papadopulos-Eleopulos, doctorul Val Turner, patologul JohnPapadimitriou şi mulţi alţii.

   Doar că presa, şi în general mass-media, atrecut permanent sub tăcere părerile critice. De ce oare? Pentru că un ziar (încazul în care este independent de vreun concern industrial, ceea ce nu se preaîntâmplă) se finanţează din reclame, iar cele mai bine plătite sunt cele aleindustriei farmaceutice! PECUNIA NON OLET!

   Criticul AIDS Christoph Pflugerformula astfel în 1989 în revista germană „raum&zeit“, singura la aceavreme care a „îndrăznit“ să critice teoria oficială: „De la bun început, înnumele „eliminării unei crize“ au fost atribuite drepturi ştiinţifice speciale,un truc pe care îl cunoaştem de multă vreme din politică, şi care de cele maimulte ori a avut urmări nefaste. Nu există necesitatea unei dezbateriştiinţifice a diferitelor ipoteze. Din contră! A doua eroare a fost aceea aexcluderii publicului larg de la dezbaterea asupra temei. Faptul că materiaaceasteia este complexă nu înseamnă că trebuieşte lăsată doar pe mâna unui cercrestrâns de specialişti.“

   (Nota Qui bono: Căci vedemunde am ajuns astăzi, în 2010, datorită „specialiştilor“ în tot felul de gripe,papilloame şi vaccinuri!)

   Dar să aruncămo privire asupratezelor criticilor teoriei HIV mai îndeaproape şi să încercăm să ne facemsinguri o imagine. Mie mi se pare cel mai elegant lucru, ca pentru a combate oteorie falsă, să-i foloseşti propriile argumente, ceea ce în cazul AIDS-HIV nueste deloc greu. Teoria ADIS-HIV este atât de plină de contradicţii, încâtînsuşi adepţii ei, prin propriile declaraţii ajung pe tărâmul absurdului.

Ce este de fapt AIDS?

   Aparent AIDS este o boală nouă! Şitotuşi, aşa cum arată însuşi numele, nu este o boală, ci un sindrom! Adică osumă de boli diferite, care sunt de foarte multă vreme cunoscute. Găsim aicigrave afecţiuni inflamatorii pulmonare, cum este PCP (Pneumocystis-carinii-Pneumonie),cancer (Sarcoma Kaposi, etc.), infecţii fungice (Candiasis), afecţiuni mentale(demenţă), anemie corporală generalizată (Cahexie), dar şi afecţiuni răspânditemai peste tot în lume cum sunt oboseala cronică, transpiaţia nocturnă, herpesul,diareea cronică, febră, pierdere în greutate (slăbire, sindromul Wasting),alergii de tot felul, afecţiuni dermatologice.

    (Surse: „raum&zeit" special 4: „AIDS" - Dichtung undWahrheit“; Christoph Pfluger in „Diagonal" 8/90 (Schweiz) Titlul: „StellDir vor, es ist AIDS, und kein Virus macht mit - AIDS ein ansteckender Irrtum?"; Peter Duesberg, raum&zeit special 4, S.133, 1995.)

   În Africa afecţiunile care acolosunt larg răspândite şi cunoascute de peste o sută de ani, mai nou sunt incorporateîn „catalogul“ AIDS, respectiv diagnozate ca AIDS, fără măcar a se efectua untest, aşa de revelator sau nu cum o fi el. În ultimă instanţă ce anume esteAIDS şi ce nu hotărăşte medicul care efectuează consultaţia.

   (Nota Qui bono: OMS şi ONUplătesc un „bonus“ medicului respectiv pentru fiecare nou pacient  sau caz descoperit. De asemenea guverneleţărilor africane respective, despre a căror corupţie sper că nu mai este cazulsă vorbim,  primesc ajutoare financiare,care desigur că nu sunt oferite mai departe celor suferinzi. Deci…. PECUNIA NON OLET!)

   După ce epidemia de AIDS a anilor80 nu s-a răspândit aşa cum prevesteau noii „Nostradamus“ virologi, au fost înmod artificial tot mai multe afecţiuni incluse pe lista (catalogul) sindromuluiAIDS, doar-doar se va obţine o creştere a numărului de cazuri.

   (Nota Qui bono: Ceea ce sepetrece chiar astăzi,exact în aceiaşi manieră, cu gripa porcină, pentru care nuse mai efectuează teste, şi orice guturai este o „nouă gripă“!)

   Responsabil pentru „definiţia“AIDS este organizaţia americană „Center of Desease Control" (CDC), cusediul în Atlanta, conform căreia sunt incluse 32 de boli ca fiind „indiciiAIDS“. Elementul comun al acestor afecţiuni este „colabarea sistemului imunitar“,care este măsurată prin limfocitele T4 (sau CD4). Ce se întâmplă de fapt cuaceste limfocite T4 (Th1-Th2), şi de ce anume numărul lor este în anumitecazuri, în sânge, scăzut, ştim deja de 10-15 ani. Dar se pare că cei de acolonu stiu (sau se fac că nu ştiu). Ca urmare a slăbirii sistemului imunitar, estedeschisă „poarta“ de intrare în organism a infecţiilor oportunistice de totfelul, fapt ce duce în final, mai devreme sau mai târziu, la decesulpacientului. O primă contradicţie majoră este însă includerea în „catalogul“AIDS a cancerului! Se ştie că acesta provoacă o creştere a celulelor, şi nu oscădere a lor. Deşi medicina naturistă (integrală) susţine teza formăriicancerului ca urmare a unui deficit imunitar, medicina alopată, şcolastică, refuzăaceastă teorie (deşi face excepţie în cazul AIDS!).  Nici o altă boală, sau sindrom, nu este înmedicină atât de subiectiv şi capricios diagnosticată. Ceea ce, având în vedereprognoza „mortală“, este iresponsabil şi lipsit de logică.

Diabolicul virus

   Dar lucrurile merg şi mai departe: pentrutoate aceste aproape 40 de boli foarte diferite una de alta, se pare că estevinovat doar un singur virus. Anume retrovirusul HIV (iniţial HTLV3), carereuşeşte cumva să se infiltreze în celulele T4, pe care le constrânge astfel laactivitatea de replicare a virusului şi în acelaşi timp le distruge, declanşândastfel toată suferinţa pacientului.

   (Nota Qui bono: Cu altecuvinte Gallo a descoperit primul virus „sinucigaş“. Lipsa de logică a  teoriei este monumentală: virusul are nevoiede celulă pentru a se înmulţi, a supravieţui ca specie, şi în consecinţă…omoară celula! Adică natura e tembelă, şi Gallo deştept. Este cunoscut faptulcă virusurile cele mai eficace sunt cele care folosesc celula fără a odistruge. Dar asta nu dă bine în „concept“.)

   Dar oare cum poate aşa cevafuncţiona? Gallo, multă vreme considerat „Papa“ AIDS-ului, recunoaşte singur căvirusul – presupunând că există şi face aşa ceva - infectează numai una din10.000 de celule T4 (adică vax-albina, arzice Mama Omida). Alte surse vorbesc de una din 500-3.000 de celule T, ceeace oricum nu „salvează“ teoria, căci în acelaşi timp măduva osoasă produce ocantitate de mii de ori mai mare de celule T. Cum se poate oare înfrânge oarmată căreia îi distrugi 1.000 de soldaţi, şi în acelaşi timp locul lor esteluat  de 10.000? La întrebarea astaexperţii AIDS încă nu au reuşit să dea un răspuns pertinent.

   (Surse: 152 H. Dancygier: „AIDS-Ein klinischer Leitfaden",Thieme, 1989; R. Gallo: „Virus Hunting", dt: „Die Jagd nach demVirus", 1991)

   Nici faptul că în cazul anumitorboli, cum ar fi Sarcoma Kaposi, nu poate fi găsit nici măcar un singur virus înţesutul bolnav, nu poate primi nici un răspuns din partea „marilor experţi“! Şinici în cazul demenţei. Nici nu ar fi posibil, căci virusul se cuplează doar lacelulele care de divid (înmulţesc), ori celulele nervoase nu au aceastăproprietate! „Şansele ca HIV să provoace o gravă afecţiune limfocitelor T suntegale cu acelea ale unui biciclist care vrea să se deplaseze mai rapid decât unavion cu reacţie!“ (Sursa: Duesberg, r&z special 4, S.155, 1995).

   Problema este însă că înpersoanele sănătoase testate se pot găsi uneori chiar şi până la de 40 de orimai multe celule T aparent infectate HIV decât la muribunzii pacienţi AIDS!Asta cum se mai poate explica?

   (Surse: Schnittman et al., 1989; Simmonds et al., 1990; Schnittmanet al., 1989; Salahuddin et al., 1988; Simmonds et al., 1990; Bagasra et al.,1992)

   Înseamnă că este practic imposibilca virusul să fie agentul patogen al AIDS! Pe deasupra, retrovirusurile NU UCIDSAU DISTRUG CELULELE-GAZDĂ. NU SUNT CITOZIDALE! În natură nu se cunoaşte oastfel de „manie sinucigaşă“, în care existenţe vii îşi distrug singureposibilitatea de reproducere. Este ca şi cum bărbaţii, în dorinţa de a avea unurmaş, s-ar castra mai întâi! Tocmai acesta a fost motivul pentru careretrovirusurile au fost foate mult timp suspectate de a cauza cancer (înmulţireanormală a celulelor, şi nicidecum distrugerea lor). Teză care între timp afost infirmată ştiinţific. Faptul că HIV nu provoacă „nimic“ celulelor T,reiese clar şi din liniile celulare infectate, pe care cercetătorii AIDS lecultivă în laboratoare. Acestea se divid (înmuţeasc) genereţii după generaţii,şi asta la o prezenţă virală infinit mai mare decât cea care se poate constataîn corpul pacienţilor AIDS.

   Păi atunci, ce mama sărăiei estechestia asta pe care Gallo şi Montagnier au „descoperit-o“? Acuma, unretrovirus este doar un fragment de ARN într-o membrană proteinică. Pentru a seputea înmulţi, are nevoie de un aparat biochimic care este o celulă, capabilă aciti informaţia genetică şi deci astfel a replica un virus, a crea unul nou, lafel cu cel „citit“. Însă în mod normal celula îşi citeşte doar propriul ARNatunci când produce noi proteine, deci numai „schema cu informaţii“ care estememorată în ADN-ul propriu. Pe vremuri se credea că doar datele ARN sunttranscrise din ADN, nu şi invers. În 1958 însă Temin şi Rubin (ambii se numărăprintre criticii teoriei AIDS) au descoperit că anumite virusuri sunt capabilesă introducă secvenţe din propriul ARN în ADN-ul celular, şi anume cu ajutorulunei enzime denumite „reverse Transkriptase" (transcriere inversă). Astfelde virusuri au fost denumite retrovirusuri, şi deşi ele constituie doar ofoarte mică familie printre virusuri, sunt cel mai bine studiate.

  Pe vremuri, guvernul Nixon, pelângă războiul din Vietnam, a mai declanşat încă un război, cel contracancerului, declanşând un nou program-mamut de cercetări, care avea ca sarcinăsă descopere dacă retrovirusurile provoacă maladia secolului, cancerul. Sau maidegrabă avea ca scop să asigure un loc de muncă sigur virologilor şi veniturigrase companiilor farmaceutice.

   Peter Duesberg, unul dintre ceiimplicaţi în acest program, a descoperit întradevăr astfel de „oncogene“ şi apus primul bazele unei „hărţi genetice a retrovirusurilor“. În afara acestorcâtora oncogene, care erau din punct de vedere clinic complect lipsite derelevanţă, întregul proiect a fost o „catastrofă“. Cancerul nu s-a „lăsat“explicat şi înfrânt prin teoria virală. Aici ar fi de menţionat că şi la aceavreme, homosexualii, prostituatele şi negrii erau suspectaţi a răspândivirusuri cancerigene, la fel ca şi astăzi. (Sursa: Ellison & Duesberg: „Why we never win the war onAIDS", Inside Story

Communicatios, El Cerrito CA, 1994)

    Se considera că, atunci când „reverseTranskriptase" este activă, trebuie să fie retrovirusuri la mijloc. Aceastăidee s-a dovedit ulterior a fi şi ea greşită, deoarece această enzimă apare întoate procesele vieţii. Celulele (inclusiv cele umane) conţin fragmentegenetice, care seamănă foarte mult cu retrovirusurile (dacă nu cumva tocmaiaici putem vorbi de o „confuzie monumentală“), care se pot înmulţi cu ajutorulacestei „reverse Transkriptase" şi care sunt denumite „gene retrovirale“,respectiv „retro-transponsone“. (Sursa: material informativ amplu în raum&zeitNr. 77, S.25, 1995)

   Aceste procese erau cunoscutevirologilor încă din 1981, deci cu trei ani înainte de isprava cu furtul luiGallo! Este oare deci vorba de neglijenţă ştiinţifică, faptul că grupurile decercetători din jurul lui Montagnier şi Gallo au pretins descoperirea unui nouretrovirus, deşi putea fi observată activitatea de „reversenTranskriptase"? Fotografiile prezentate de cele două grupări (sportive?)ne prezintă particule celulare despre care se presupune, dar nu s-a adus niciodată o dovadă în acest sens, că arreprezenta un retrovirus!

  (Nota Qui bono: În faptguvernul american hotărâse în 1982-1983, anularea subvenţiilor pentru „Războiulcontra cancerului“, datorită insucceselor pe „teatrul de luptă“, fapt ce ar filăsat pe drumuri o grămadă de cercetători, virologi şi alţii ca ei. Tocmai deaceea se impunea cu necesitate, descoperirea unui „nou duşman al USA“, astfelîncât războiul să continue şi subvenţiile grase să curgă mai departe. Tocmai deaceea virologii au strâns rândurile în jurul lui Gallo-Montagnier, căci astfelîşi apărau „obiectul muncii“ şi propriul buzunar. PECUNIA NON OLET!)

Zâmbiţi, vă rog!

   „Nici o fotografie a uneiparticule HIV izolate nu a fost vreodată publicată, şi acelaşi lucru estevalabil pentru proteinele virusului şi pentru materialul său genetic. Ceea ce afost în schimb publicat sunt fotografii ale unor particule asemnănătoarevirusurilor, în culturi de celule, care sunt fixate chimic şi tăiate în fleiiextrem de subţiri (pentru a putea fi fotografiabile), dar nici un virus izolat(care ar putea fi fotografiat ca întreg, fără a fi nevoie să fie „fixat“),nemai vorbind de structuri din sângele uman sau lichide, care să corespundă caaspect modelului virusului HIV. Ceea ce cunoaşte toată lumea ca fiind virusulHIV, cu antene şi culori vii, este un „model“ creat de designeri pe computer.“

   (Sursa: Dr. Stefan Lanka in: "HIV - Realität oder Artefakt?" in raum&zeit 77, 1995)

   Şi apropos fotografii: agenţia defotografii new-yorkeză „Stock Market“ aprovizionează presa de ani de zileprintre altele cu fotografii color luate cu microscopul electronic, care poartătitluri ca: virusul HIV, denumit şi HTLV3. Aici putem vedea corpuscule rotundeşi multe puncte galbene, care ne sunt lămurite de către jurnalişti ca fiind„noi virusuri care ies din celule“. Cercetările revisteri „raum&zeit“ laCDC au relevat faptul că preparatul fotografiat provenea din sângele unui„infectat HIV“ care fusese introdus în eprubetă pe o cultură de celuleleucemice. Fotografia originală alb-negru (microscopul electronic nu poate facepoze color!) a fost „preparată“ la computer de către un fotograf, care aintrodus punctele galbene în imagine! Fotografia nu arată nimic altceva decât diversecomponente celulare! (Sursa:raum&zeit 77 und 78, 1995)

   Şifotografiile HIV anunţate cu surle şi trompete de către concernul Bayer au fostdeconspirate de Dr. Lanka şi de alţi cercetători ca fiind doar falsuri. Atuncicând Dr. Lanka (virolog) s-a adresat adunării acţionarilor concernului Bayer(aprilie 1998) cu întrebări critice, i-a fost întrerupt microfonul, şi deşiLanka a cerut concernului să-l acţioneze în justiţie şi să dovedească că el(Lanka) minte şi că fotografiile sunt autentice, cei de la Bayer nu auîntreprins nimic în afară de a-l expulza pe Lanka cu forţa din sală! (Sursa: „DerSpiegel" Nr.26 vom 23.6.1997)

   Însăşicunoscuta revistă“Spieger“ scrie într-un articol despre falsurile ştiinţifice:„Tehnicile moderne de prelucreare digitală a fotografiilor fac lesne posibilăpublcarea de fotografii fictive frumos colorate şi de diagrame care să susţinădiferite experimente şi cercetări.“ (Sursa: „Der Spiegel" Nr.26   din 23.6.1997) Credeţi că cercetarea AIDS face excepţie?Eroare! Atunci când nu ai nici o dovadă, te joci un pic cu computerul, şi gatadovada!

Virus-fantomăsau mit? 

Printre, între timp, cele peste 60.000 de „publicaţiiştiinţifice“ despre AIDS, nu există nici măcar una singură care să prezintevirusul curăţat şi izolat! Dar în mod evident nimeni nu-şi dă oboseala sălămurească acest lucru. De ce? În primul rând problema este în complexitateamateriei însăşi: metoda comună de preparare (pregătire) a virusului este un procesultracomplex, în care 80% din materie nu este virus ci sunt particule şifragmente celulare cu aceaşi concentraţie (1,16 g/ml), care suntizolate împreună cu virusul. Ca material de pornire este folosită o combinaţieîntre serum şi linii de celule leucemice care sunt cultivate artificial înlaborator şi care conţin fragmente ale oncogenului HTLV-I (îndeobşte H9). (Sursa: M. Essex, M.F. McLane, T.H. Leeet al.: „Antibodies to cell membrane antigens associatet with human T-cellleukemia virus in patients with AIDS" Science 220: 859-

862, 1983)

   Acestamestec produce în mare cantitate ARN şi „reverseTranskriptase", din care în mod logic se formează ADN, care însă nu provineîn mod automat de la un virus. Acest ADN este ulterior segmentat şi„recombinat“, punându-se „bucăţile“ din nou împreună. Ceea ce se obţine, esteatât de variat şi complex, încât trebuieşte impus un standard. Cu alte cuvinte,ce nu se „potriveşte“, zboară afară. Un astfel de „standard“ a stabilitsubiectiv Gallo cu al său HTLV 3! Deci virusul HIV este definit prin el însuşi,sau mai exact prin ceea ce credea Gallo despre el, un fel de „împlinire apropriei profeţii“. De altminteri HTLV este prescurtarea de la „Human T-cellLeukemia Virus", care mai târziu a fost rebotezat HIV (HumanImmunodeficiency Virus) tocmai pentru a se „ascunde“ indiciul asupra celulelorleucemice.

   (Nota Qui bono: Ceea ce destul demulţi nu cunosc, este o poveste, în esenţă tristă, din viaţa lui Gallo. El aavut o soră care a murit la vârsta de 15 ani, de leucemie! După acest evenimenttragic, Gallo a jurat să descopere leacul leucemiei, şi obsedat de aceastăidee, şi-a efectuat studiul şi apoi munca sa de cercetare în acest domeniu.Desigur că motivaţia personală a lui Gallo poate fi din punct de vedere umanînţeleasă, însă trebuieşte spus că un cercetător de valoare are obligaţia de adespărţi „himerele şi traumele“ din psihicul său, de realitatea ştiinţifică.Acest lucru din păcate nu i-a reuşit lui Gallo! Căutarea obsesivă a„vinovatului“ a făcut din Gallo un plagiator şi cercetător lipsit de valoare,iar din zeci de mii de oameni bolnavi, victime ale unei năluci!)

  Dar niciacest „standard“ nu a putut împiedica realitatea faptului că rezultatele dinlaborator nu puteau fi niciodată exact reproduse ( nu se potea obţine de douăori acelaşi rezultat).

   „GenoameleHIV nu sunt identice! Până în prezent nimeni nu a reuşit să izoleze douăgenoame HIV identice, nici măcar la una şi aceiaşi persoană (pacient). Într-uncaz, în care un al doilea experiment de izolare a fost efectuat la 16 luni dupăprimul, nu s-au putut revela nici unul dintre provirusurile izolate în primulexperiment. Acest fapt a determinat un cercetător HIV să tragă următoareaconcluzie: Rezultatele indică faptul că un isolat al virusului HIV nu există!“(Surse: M.S. Saag, B.H. Hahn, J. Gibbons et al.: "ExtensiveVariation of human immunodefiencyvirus type-I in vivo" Nature 334: 440, 1988; J.L. Marx in Science 241: 1039f,1988; E. Papadopulos-E., V.F. Turner, J.M. Papadimitriou in einer Studie derUniversity of Western Australia, Perm. Übersetzung und Nachdruck inraum&zeit 67+68, 1994)

  Cercetării AIDS, ca urmare a acestor contradicţii, nu-i mai vine nici oaltă idee mai bună, decât să susţină că virusul se „mutează“ atât de des şiinteligent, încât acelaşi virus nu poate fi izolat de două ori. Dată naibii,foarte isteaţă bâzdâgania asta, Domnule! Nemai vorbind că încalcă orice legebiologică cunoscută până acuma.

   (Nota Qui bono: Acuma, om fi noiăştialalţii amatori, oameni simpli, fără „înalte studii medicale“, dar aici purşi simplu suntem luaţi drept cretini! Nu se cunoaşte în natură încă un alt cazîn care un virus, la aceaşi persoană, în aceleaşi condiţii de micromediu, să „ţopăie“în halul ăsta întruna, să se

„mute-ze“de colo-colo, aşa, din senin. Şi apoi, dacă tot se „mutează“ aşa, aiurea, de cenu se mutează şi într-o formă benefică, să spunem. În mod cert, eu nu am studiimedicale şi diploma de medic, dar dacă ASTA se înţelege prin „studii medicale“,sunt bucuros că nu le am! În schimb mai am încă un creer „ne-mutant“ care mai esteîn stare să judece raţional şi măcar cu bun simţ. Dar Dumneavoastră, Domnilorvirologi, mai deţineţi aşa ceva, sau la Dvs. s-a „mutat“ şi creerul, şi

„bun-simţul“în buzunar? CĂ doar PECUNIA NON OLET!)

  Virologul Stefan Lanka scrie că: „Trebuieşte observat că în cazulADN-ului virusului HIV avem de a face cu un artefact de laborator (mai peromâneşte, o făcătură) iar secvenţa genetică a HIV publicată nu este nimicaltceva decât o construcţie a unui retrovirus în baza unui model imaginarpreexistent.“

(Sursa: Dr. Stefan Lanka: „HIV - Realitätoder Artefakt ?" in raum&zeit 77, 1995)

Păi, dacănu găsim virusul, să căutăm anticorpii contra lui  

   După ce, cu greu, cecetătorii au observat căpe virusul ăsta „nu se poate pune nici o bază“, s-au apucat să caute anticorpiidin sânge care, chipurile, sunt produşi de sistemul imunitar contra acsetuivirus. (Adică să caute reacţia contra a ceva ce nu există! Asta tot logicăse cheamă, sau mutaţie mentală?) Sistemul imunitar produce anticorpi împotriva a orice este particulăstrăină organismului (antigene). Chiar şi împotriva acelor particule care sunt(deşi străine corpului) complect inofensive! Dacă antigena este periculoasă,există trei posibilităţi:

Agentul patogen este foarte activ (virulent) şi se înmulţeşte mai rapiddecât pot fi produşi anticorpii – în consecinţă pacientul moare;

Sistemul imunitar este suficient de rapid în reacţie şi producţie, reuşindsă elimine agentul patogen, şi pacientul se vindecă, în urma întregii poveştiorganismul alegându-se şi cu o imunitate care persistă îndeobşte toată viaţa.Deoarece acuma agentul patogen este „cunoscut“, în cazul unor infecţiiviitoare, sistemul imunitar va acţiona foarte rapid şi eficient, astfel încâtnu se va mai produce o nouă infecţie cu urmări patogene. (Nota Qui bono: Cam ăsta arfi principiul vaccinului, doar că aici iarăşi se foloseşte un mod de gândire„mutant“! Dar nu este aici locul pentru această tema. Ea va fi dezbătută într-uncapitol ulterior.)

Sau, în ciuda unui sistem imunitar robust, anumiţi agenţi patogeni se pot„ascunde“, adică pentru o vreme pot rămâne „inactivi“ (latenţă). De îndată ceei devin activi sau sunt reactivaţi, sistemul imunitar (în mod normal) îi vadistruge.

   De aicirezultă că orice boală infecţioasă este „mortală“ doar la primul contact alorganismului cu ea, atunci când sistemul imunitar nu cunoaşte (nu areinformaţii) încă agentul patogen respectiv, şi în consecinţă reacţionează cu„întârziere“. De îndată însă ce anticorpii potriviţi au fost produşi, boala seva stinge. Pe această logică se bazează (aparent) şi teoria vaccinării. Dacălucrurile ar şi sta întradevăr aşa, ce frumos ar fi. Din păcate… Despre toateacestea însă cum spuneam, într-un capitol ulterior.

   (Nota Qui bono: În fiecare metru cubde aer există în mod normal circa 3 milioane de bacterii şi microbi (germeni)de toate soiurile. Şi vorbesc aici de un aer curat, nu unul poluat cu noxe! Unom respiră pe zi circa 120 metri cubi de aer! Adică inspiră circa 360 demilioane de germeni zilnic! Nemai vorbind de alimentaţie, prin care introducemîn organism zinic încă o „porţie“ uriaşă de germeni, combinaţi cu tot felul dechimicale, care şi ele sunt antigene pentru organism! Natura, ca să nu fiu acuzatde misticism - ceea ce de fapt nu mă deranjează deloc - şi să spun BunulDumnezeu, a construit şi dotat corpul omenesc cu toate mijloacele necesarepentru a neutraliza aceste pericole. Altminteri, n-ar putea exista nici un ompe acest Pământ! Oameni buni, oare când vom pricepe o dată pentru totdeaunacă singura modalitate de a rămâne sănătoşi este ca prin modul nostru de viaţăsă ne menţinem în permanenţă un sistem imunitar robust şi eficace! Toatecelelalte, vaccinuri, medicamente, chimicale, nu pot face nimic, decât eventualrău, atâta timp cât organismul NOSTRU nu are o „linie de apărare“ eficientă!)

Drepturi speciale pentru virusul HIV

   Toate cele expuse mai sus sunt valabilepentru toate afecţiunile infecţioase… în afară de AIDS (şi de hepatita C, sora retardată a AIDS=HIV).  Doar aici această logică, deodată, bruscsubit şi instantaneu, nu mai este valabilă! Iar motivele pentru care AIDS aredrepturi speciale, nu sunt cunoscute!

   În cazulAIDS, se pare că pericolul apare de-abea după ce au fost produşianticorpii contra virusului! Căci a fi „HIV-pozitiv“ nu înseamnă că virusul afost găsit în organism (lucru care ar fi şi extrem de greu de dovedit!), ciînseamnă că anticorpii sunt prezenţi în sângele pacientului. Şi asta încă încantitate FOARTE MARE! (Nota Qui bono:Specific pentru testul anticorpi HIV „creat“ de Gallo, şi deci cel careîncă mai este în folosinţă, cu adjustările de rigoare, este faptul căreacţionează pozitiv de la o anumită cantitate (mare) de anticorpi în sus! Deci infectatul ci HIV are FOARTEMULŢI ANTICORPI !!!)

   Astaînseamnă că persoana respectivă a avut deja contact cu virusul sau cu un ARNsemănător

(sau oricum ce-o fi el) şi că în mod evident,persoana respectivă nu a murit ca urmare a acestui  contact. Cum se face însă ca în continuare,virusul să ucidă persoana respectivă, deşi efectul „surpriză“ nu mai esteprezent (căci sunt deja prezenţi anticorpii pentru agentul patogen respectiv),la această întrebare adepţii AIDS/HIV nu pot da nici un răspuns. Şi nici nu arputea da vreun răspuns, fără a arunca la coşul de gunoi întreaga logică abiochimiei! Nu poate deci fi vorba decât de un virus complect „ilogic“,diabolic chiar. Revista „Nature“ vorbeşte despre „proprietăţi misterioase“ alevirusului! Gallo consideră că nici măcar nu se pot înţelege toate „trucurile,excepţiile şi mistica“ pe care virusul le foloseşte! Iar Montagnier considerăvirusul ce „cel mai inteligent agent patogen din lume“! (Ce mai, Hollywood este mic copil pe lângă Domniile Voastre. Aşaimaginaţie mai zic şi eu. Doar că ce au toate astea în comun cu ştiinţa?) (Sursa:„Omni", Dez. 1988)

   Rezultă că virusul ăsta este înmod evident mai deştept decât toţi cercetătorii din lume, din moment ce nimeninu-i înţelege mecanismul de funcţionare! Dacă ne gândim că acest virus, conformpărerilor cercetătorilor AIDS, este compus doar din 9150 de nucleotide (unităţigenetice), un program genetic care de-abea este suficient pentru supravieţuireşi reproducere, dar care nu permite efectuarea unor acţiuni complexe! Dacă ştimcă „HIV-pozitiv“ nu înseamnă nimic altceva decât faptul că cineva deţineanticorpi contra virusului, atunci devine clar de ce toată cercetarea pentrucrearea unui vaccin nu va avea niciodată succes: vaccinul are misiunea de astimula producerea masivă de anticorpi (titter-ul vaccinului este unul dintrecriteriile de bază pentru aprobarea lui), ori acest lucru va duce inevitabil laun rezultat al testului „HIV-pozitiv“!!! Ori acest lucru este complect ilogic,căci tocmai acest indicator este cel care dă sentinţa de „bolnav AIDS“! Văreamintesc, un număr foarte mare de anticorpi!

  Dacă doriţi să acceptaţi teoriaAIDS=HIV aşa cum este ea la ora actuală, atunci trebuie să uitaţi tot ce aţiînvăţat până acuma despre bolile infecţioase. (Şi mai ales, nu mai aveţi voie să gândiţi, sub nici o formă!)

Test AIDS sau Loterie naţională?Testul dă mai multe rezultate!

    Căutarea anticorpilor în sângelepacientului este mai simplă decât căutarea virusului, dar şi mai puţinedificatoarea ca şi „dovadă“ a infecţiei virale. Există două proceduri uzuale:testul ELISA (denumit şi „testul de căutare“) şi testul Western Blot (denumitşi „testul de confirmare“). În ambele cazuri este analizată reacţiaanticorpilor în contact cu agentul patogen, în condiţii de laborator. În timpulunei astfel de analize se formează „imunocomplexe“, care după o serie de alteproceduri sunt reprezentate ca proteine de diferite densităţi.

   Astfel este p41 (p pentru proteinăşi 41 pentru greutatea moleculară 41 kolidalton) considerat ca şi anticorp HIVtipic. Pe lângă acesta mai apar p32, p24/25, p17/18 şi p120/160. Şi testulWestern Blot, care este considerat a fi mai exact, este interpretabil, înfuncţie de ce proteine sunt alese ca „markeri“. Ori acest lucru este la fiecarelaborator altfel. De exemplu Crucea Roşie americană are alte norme decât CDC-ulamerican, iar acesta la rândul său, altele decât CRSS (Consortium forRetrovirus Serology Standardization) sau decât testul DuPont (fiecare cu „îndemânarea“lui!).

   Urmarea?În funcţie de laborator, acelaşi pacient poate fi atât pozitiv cât şi negativ!Cu aceaşi probă de sânge, să fim bine înţeleşi! Acest lucru îl ştiu şiproducătorii acestor teste, şi de aceea, preventiv, scriu în hârtiuţa careînsoţeşte testul (şi pe care „victima“ nu o va vedea niciodată, căci nu i searată aşa ceva, şi nici nu i se spune acest lucru!) următoarele: „Testulpentru relevarea de anticorpi contra virusului asociat AIDS nu este undiagnostic pentru AIDS şi afecţiuni similare AIDS. Rezultatele negative aletestului nu exclud posibilitatea unui contac sau a unei infectări cu virusulasociat AIDS. Rezultatele pozitive nu dovedesc că o persoană are statutul debolanv AIDS sau pre-AIDS, sau că va căpăta acest statut în viitor.“ Bio-RadLaboratories 1989

   (Nota Qui bono: Exact în acelaşi felstau lucrurile şi pentru virusul HCV - hepatita C - fratele mai mic şi mai tontal HIV. Vezi materialele în legatură cu hepatita C din acest Site!)

   Pe deasupra, toate aceste testenici nu sunt specifice (standardizate) pentru HIV (sau pentru ceea ce sepresupune a fi acesta), căci ele reacţionează pozitiv şi la malarie,tuberculoză pulmonară, reumatism, alcoolism sau atunci când proba de sânge esteîncălzită, îngheţată sau pentru prea mult timp depozitată! (Sursa: Dr. Paul Wallerstein in „MagzarNemzet" 5.8.1989 şi  raum&zeitspezial 4, S.5, precum şi Dr. W.R. Holub und C. Holub, New York, dt. înraum&zeit 38,1989). În practică se cunosc circa 200 de boli la carediferitele teste reacţionează pozitiv, fără a exista nici măcar cea mai micăurmă de virus HIV. Şi invers, există pacienţi grav bolnavi de AIDS, la care nuse poate releva nici un virus, iar testul dă rezultatul negativ!

   Aşa-numitele teste de generaţia adoua sau chiar a treia folosesc proteine sintetice ca antigene, care nu provinde la vreun virus, deci nu au nici o legătură cu vreun agent patogen extern!

   (Nota Qui bono: În cazulAIDS, medicina a atins punctul de paranoia maxim posibil! O blamare a medicineialopate mai mare decât aceasta, nu ar fi putut aduce nimeni, în afară demedicină însăşi. Şi lucrurile, încă o dată, stau exact la fel şi în cazulhepatitei C. Subliniez acest lucru, pentru că am văzut în Internet Forum-uri înlimba română, şi încă multe, unde lumea se ceartă, se agită, se înjură, sevaită, îşi agită orgoliile rănite exact ca la circ, pentru… o boală inventată.Nu spun, ficatul poate că le este bolnav. Dar nu de HCV! Căci acesta, la fel caşi HIV, este o făcătură de laborator, creată de laboratoarele din USA în 1987.)

   Faptul că aceste teste nu au nimicde a face cu vreun virus, cu atât mai puţin cu “bănuitul“ HIV, ştiu şicercetătorii de la CDC încă din 1988. Căci ei scriu despre izolarea HIV (invitro) şi despre prezenţa virusului în sânge (in vivo) următoarele: „Corelaţiadintre aceste două metode este limitată şi ele nu sunt corelabile, căci virusulnu poate fi certificat la fiecare persoană la care este documentată oinfecţie.“ Scurt şi cuprinzător, nu? (Sursa:Hart, Spira, Moore et al.: „Direct detection of HIV RNA expression inseropositive subjects" Lancet II:596ff, 1988)

   Aiureala testelor este aşadarcomplectă şi complexă, şi este total iresponsabil să-i spui unui om că areAIDS, deci să-i induci groaza şi frica printr-o „sentinţă la moarte“. Pur şisimplu este inuman.

  (Nota Qui bono: Aici au ajunscei care, prin jurământul modern al lui Hippoctrat, jură ca medici, să apere„umanitatea“. În acest fel? E de râs, Domnilor, dacă nu ar fi tragic pentruatâţia oameni!)

  Marea majoritate a medicilor nuştiu nimic despre toate acestea, în jurnalele de specialitate şi în manualeleînvăţate pe de rost de studenţi totul este prezentat ca şi cum ar fi foartelogic, iar testele sunt prezentate ca fiind la fel de sigure ca rotaţiaPământului în jurul Soarelui. Din nefericire modul de gândire independent nu sepredă în cadrul studiului medicinei! Ba dimpotrivă!

Din 1987 AIDS nu mai este oafecţiune molipsitoare!

   Toată abureala se reflectă şi înstatistici. Astfel CDC a fost nevoită în 1987 să recunoască faptul că în 60%dintre cazurile „AIDS“ americane nu se putea releva nici o prezenţă HIV şi nicio prezenţă a anticorpilor HIV, iar în New York şi San Francisco chiar în 93%din cazuri! (Sursa: Centers forDesease Control: „Revision of the CDC surveillance case definition forAIDS."JAMA 258,1143ff, 1987)     

   Prin aceasta teoria epidemică aAIDS este infirmată, şi ea a fost pe plan intern la CDC eliminată în septembrie1987: de atunci se poate AIDS diagnostica şi fără certificarea prezenţeivirusului sau a anticorpilor, atunci când cineva are una sau mai multeafecţiuni care se încadrează în cele 32 de boli cuprinse în „catalogul“sindromului AIDS, şi când persoana respectivă face parte din anumite grupuri derisc (homosexuali, dependenţi de droguri, prostituate, hemofili, africani, microbişti, nu, pardon, ăştia nu!) Duesbergspunea: „AIDS a devenit astăzi o modă: când un tânăr din San Francisco se ducela medic cu o problemă de piele şi recunoaşte că este homosexual, atuncimedicul este gata pregătit pentru a-l diagnoza AIDS!“ (Sursa: raum&zeit 39, 1989)

   Catalogul de simptome „posibil-AIDS“este între timp atât de mare, încât se pot diagnoza practic aproape toateafecţiunile ca fiind AIDS, în afară probabil de chelie şi de sarcină. S-a ajunsatât de departe încât între timp practic fiecare al doilea caz de „scădere anumărului de celuleT4“ este diagnozat ca şi AIDS. (Sursa: Papadopulos-Eleopulos et al., 1995)

   (Nota Qui bono: Între timpcauza acestei scăderi a numărului de T4 în sânge este clarificată şi Domnul Dr.Heinrich Kremer expune foarte convingător în cartea sa „Revoluţia tăcută amedicinei cancerului şi AIDS“ faptul că în cazul în care în organism, undevaîntr-un ţesut, se produce o inflamaţie, aceste celule T4 „sunt mobilizate lafaţa locului“ şi deci implicit numărul lor scade din sânge!)

   Pentru a fi şi mai clari: în fapt,prin decizia luată de CDC-ul american în1987, statutul AIDS de boală epidemică, infecţioasă, provocată de un virus HIVmolipsitor, a fost de facto anulat!

  Publicului larg însă i sepovesteşte exact contrariul. Se prezintăo legendă, despre care responsabiliiştiu că nu este nimic altceva decât o fantezie nereuşită, o minciună, un filmprost, ca fiind purul adevăr. Astfel Prof. M. Dietrich declară în „Spiegel“ Nr.51/1992:„Corelaţia dintre HIV şi AIDS este certificabilă fără putinţă de îndoială.“Ignoranţă sau încercare de înşelăciune? În fond şi la urma urmei, este egal,căci rezultatul rămâne acelaşi: este testul „pozitiv“, atunci „delicventul“ areAIDS datorat virusului, este testul „negativ“ atunci „delicventul“ are AIDS,căci virusul nu este necesar, conform definiţiei CDC. Oricum „delicventul“ (tu, eu, noi toţi) este bolnav, şi dacănu de AIDS, atunci găsim noi altceva. Toţi sunt bolnavi, în afara noastră, amedicilor! Bravo! Dacă ăsta nu-i un scandal, atunci cum se poate numi? Cumva…excrocherie?

   Exacta aceasta era logicainchiziţiei lui Loloya: mărturiseşte pacientul, este vinovat; nu mărturiseşte,atunci este cu atât mai vinovat! Ori asta nu mai are nimic în comun cu ştiinţa.Criticul AIDS Kary Mullis a fost o dată, după o conferinţi ţinută în Londra,întrebat de o femeie dacă toţi aceşti cercetători AIDS sunt „corupţi sau doartâmpiţi“. Mullis a răspuns că nu are nici o monedă la îndemână, dar stimataDoamnă poate şi singură să dea cu banul, ca să aleaga varianta (cap saupajură=tâmpit sau corupt) care-i convine. (Sursa:raum&zeit73, 1995)

   Dr. Lanka şi Dr. Kremer au scrisdespre toată povestea asta următoarele: „Medicii, care etichetează fără săgândească pacienţii lor ca „bolnavi AIDS“ şi „infectaţi HIV“, plasându-i peaceştia sub „sabia lui Damocles“ a incurabilului şi morţii sigure, se facvinovaţi de un grav păcat, încălcând pe deasupra şi propriul pricipul pe careau jurat: Primum non nocere (mai înainte de toate să nu produci daunepacientului). Nu numai că un HIV-pozitiv va fi supus la o groaznică terapie cuchimicale şi mai nou cu cele mai otrăvitoare cocktail-uri de medicamente toxice,dar pe deasupra i se mai şi induce acestui pacient „frica de moarte“ care estemai periculoasă decât orice fel de virus. Niciodată în medicină, până la AIDS,nu a mai fost rostită o astfel de sentinţă colectivă la moarte. Iar implicareaunui mare număr de jurnalişti în această poveste agravează şi mai multpăcatul.“ (Sursa: raum&zeit 79,1996)

Dovada care nu există

   Presupun că funcţionarii medicali de la CDC ştiu ce fac şi ştiu şi care le suntlimitele. Doar aşa îmi pot explica de ce, începând cu 1990, pacienţilor AIDS inNew York nu li s-au mai efectuat teste, iar aşa-numitele „HIV-AIDS-Surveillance-Reports", care conţineau numărul real de„incidenţe HIV“ (cota virală) nu au mai fost date publicităţii. (Sursa: Centers for Desease Control,1992b)

   KaryMullis (laureat cu Premiul Nobel pentru chimie, primit pentru procedeul PCR,care este în prezent folosit eronat de virologi), a dorit şi a întreprinscercetări intense, pentru a afla bazele ştiinţifice (studii, lucrări şicercetări publicate) ale teoriei AIDS=HIV. S-a adresat lui Gallo, care l-atrimis la CDC, iar cei de la CDC l-au trimis înapoi la Gallo. Atunci, enervat,s-a adresat lui Montagnier, care la rândul lui l-a trimis înapoi la CDC! Înacest moment lui Mullis i-a fost clar că o astfel de dovadă ştiinţifică nuexistă! (Şi vă rog să ţineţi seama defaptul că vorbim aici de o personalitate din lumea ştiinţei, un laureat cuPremiul Nobel, şi nu de un cizmar din Giuleşti!Scuze, nu am nimic contracizmarilor, atâta timp cât nu devin preşediţi de stat, şi nici a giuleştenilor!) (Sursa: Kary Mullis: „Die HIV-AIDS-Theseist falsch" in raum&zeit 73, 1995)

   Chiar şiprincipalii protagonişti „Papa Gallo“ şi Luc Montagnier au început să-şiconstruiască, precaut, un drum de retragere, pentru a nu se face complect de„cacao“ atunci când construcţia HIV se va prăbuşi. Montagnier a recunscut în1990, în două ocazii diferite, că HIV nu ucide limfocitele T! (Sursa: Duesberg inraum&zeit-special 4, S.23, 199).Şi totuşi a acceptat premiul Nobel care i s-a oferit în 2008 pentrudescoperirea HIV! Ce putere magică are „scărpinatul pe guşă“! Mania grandorii!Într-un simpozion desfăşurat în Mai 1992 în Amsterdam, Montagnier recunoştea căîn afară de HIV, trebuie să mai fie căutate şi alte cauze pentru AIDS! (Vezi şiultimul interviu al lui Montagnier din www.quibono.net)

   Şi Gallo declara în cartea sa „VirusHunting", că mai trebuie să existe şi alte cauze şi propunea o serie întreagă de alte virusuri: HTLV-1 şiHTLV-6, ambele, se pare, descoperite tot de el. Se pare, pentru că la Gallo nuse mai ştie exact ce a furat şi ce este întradevăr al lui! Şi cît este deoriginal, în fantezia sa. În loc de un virus, HIV, acuma am avea vreo 3 sauchiar mai mulţi. (Nota Qui bono: Observaţi şi titlul cărţii lui Gallo: „Vânătoareavirusurilor“. Mentalitate de cowboy care se războieşte cu indienii cei răi, ala John Wayne în Vestul Sălbatec! Medicină călare şi cu pistolul în mână!)

   Duesberg îl numea pe Gallo „DonQuichote al retrovirologiei, într-o neobosită luptă cu morile de vânt aleretrovirusurilor umani inactivi“ (Sursa: Duesberg inraum&zeit-special 4, S.26, 1995)Alţi „măreţi“ experţi, cum ar fi de exemplu Koch und Habermehl, s-au pensionatîntre timp! Slavă Domnului!

Figuranţi şi statistici

(înoriginal „Statisten und Statistiken“ unde Statisten sunt figuranţii care aparla teatru pe scenă, fără a juca vreun rol)

   În primii ani de după „jaful“ luiGallo au fost publicate foarte multe statistici, care proroceau o puternicărăspândire a AIDS, bazată pe teoriei infecţioasă a AIDS. Ce se putea citi înaceste statistic, era pur şi simplu curată Apocalipsă. Medicul-şef de laspitalul Rudolf-Virchow din Berlin, H.-D. Pohle afirma că „povestea cusuprapopularea planetei s-a terminat, iar HIV este este capabil de a produceorice surpriză, chiar şi aceea a sfârşitului omenirii.“ (Sursa: Michael Fumento: „Wer hat Angst vor HIV?" in„Esquire", Feb. 92)

   Astfel de ştiri apocaliptice auapărut ani de-a rândul în presa internaţională,în Germania revista „Spiegel“ remarcându-seprin propaganda şi crearea de panică.

   Realitatea a infirmat toate acestefantezii bolnave! Pe mai departe cercul pacienţilor a rămas limitat la anumitecategorii de risc: homosexuali, drogaţi, prostituate, hemofili şi persoane careau suferit transfuzii. S-a vorbit în continuare de pericolul infecţiei princontact sexual, dar până în prezent nu se cunoaşte nici măcar un singur cazconcret (în afara celor din categoriile de risc de mai sus)!

(Nota Qui bono: Nu se cunoaşte de asemenea nici un caz de molipsirecu HIV sau AIDS a soţiilor hemofililor, hemofilia fiind preponderent răspândităprintre bărbaţi! De asemenea nici  înhepatita C nu se cunosc cazuri de molipsire cu virusul HCV a partenerilor deviaţă! Nu vi se pare suspect?)

   Astfel că „răspândirea“ la nivelglobal s-a limitat doar la creierul bolnav al câtorva „experţi AIDS“. Doar căfaptele din realitate nu „dădeau bine“ în întregul eşafodaj viral. Astfel căs-a apelat la o serie de trucuri statistice: pe de o parte, tot mai multeafecţiuni separate, cunoscute de multă vreme, au fost înglobate în „listasindromului AIDS“, astfel încât să se poată cât mai bine umfla numărul decazuri AIDS. (Nota Qui bono: Aceaşi tehnică este în aceste zile folosită în gripaporcină: mai nou, orice mic guturai este „gripă nouă“, iar teste nu se maiefectuează! Nimic nou sub soare!)

   Pe de altă parte „timpul delatenţă“ (perioada de timp dintre infectare şi declanşarea propriu-zisă abolii) este, prin definiţie, în fiecare an, mărit, prelungit. Dacă iniţial„timpul de latenţă“ era de cica o jumătate de an, astăzi se face vorbire de12-15 ani. Acuma, mai departe nu se poate merge, căci se va depăşi „aşteptarea“de viaţă a unei persoane adulte, astfel încât va dispare… FRICA de infecţie.Ori Firca aduce profit concernelor farma, aşa că….

    (Nota Qui bono: Din noususpecte similitudini cu hepatita C, care de asemenea se bucură de un „timp delatenţă“ de circa 20-25 de ani! Mult „aşteptata“ epidemie de hepatită C, precumşi numărul din ce în ce mai ridicat de decese provocate de virusul HCV, aurămas şi ele doar fantezii ale unor minţi bolnave, de cowboy-medici carevânează „virusuri-indieni“! Prevestesc o nouă afecţiune care va fi preluată încatalogul de boli profesionale ale categoriei sociale a medicilor: AIDS-heimer!O afecţiune virală, desigur, dar în a cărei categorie de risc intră numaimedicii!)

   Atunci când fără să judeci, tejoci cu cifrele, ajungi să faci afirmaţii ca cele făcute de Johanna

L'Age-Stehr de la Oficiul de sănătate federal german, care confundăcontactul sexual cu riscul de infectare, ceea ce duce, după logica absentă arespectivei doamne, la un risc de infecţie de 1:1. Atâta obrăznicie nu a avutnici măcar Gallo! Adică, cine are un contact sexual, se infectează cu HIV! (Iată dovada existenţei maladieiAIDS-heimer!) Chiar şi cele mai pesimiste estimări ale CDC nu treceau peste1:500 în cazul homosexualilor cu dese schimbări de partener!

   Sau campania „Safer Sex“ (sexsigur): în cazul acestei campanii nici măcar nu s-a citit vreo statistică.Conform „Journal of the American Medical Association" rata de infecate înrândul homosexualilor ar fi de 1 la 5 milioane (fără prezervativ!). De aiciresultă o rată de risc infecţios de 0,00002%!!! Fără prezervativ şi cu unpartener "nou, străin“ în pat!!! Pentru ca o femeie să se infecteze,conform acestei estimări de specialitate, o femeie ar trebui să aibe contact înfiecare zi cu un alt partener, timp de 13.700 de ani!!! Fără prezervativ. Nuneglijaţi protecţia de cauciuc. Astfel, cu prezervativ, veţi risca o infecţiedoar la 150.000 de ani!

   Un alt exemplu: în 1986 OSM estimanumărul infectaţilor HIV la nivel mondial la 5-10 milioane. Jurnalistul MichaelFumento l-a sunat în 1988 pe responsabilul cu statistici de la OMS (Dr. JamesChin) şi l-a întrebat de unde avea OMS această cifră estimativă. Iată şirăspunsul Dr. Chin: „ La vremea respectivă ştiam că sunt mai mult de un milionşi mai puţin de sute de milioane de infectaţi. Deci ne-am hotărât pur şi simplupentru cifra de 10 milioane.“ (Sursa:M. Fumento a.a.O.) Deci astfel lucrează funcţionarii care ne dau sfaturi îndomeniul sănătăţii: estimativ la nimereală!

   Gallo simplifică lucrurile şi mairadical în cartea sa „Virus Hunting“: „Există zone unde HIV este foarterăspândit şi totuşi nu se efectuează nici un test de sânge.“ Asta se cheamăautogol, domnule Gallo! Căci fără testele de sânge nu se poate vorbi de frecvenţarăspândirii HIV! Dar nu logica îi caracterizează pe unii virologi, ciinstinctul de vânător! Ca de exemplu Dr. H. Dancygier, medic şef la Clinica destat Offenbach/Main (printre altele şi„mare“ specialist în hepatita C, deşi cred că a cam încurcat bolile între ele) carescria în „Klinischen Leitfaden" (arpox. în română „Linii clinicedirectoare“) despre AIDS: „Timpul mediu de incubaţie pentru AIDS manifest esteundeva între 8-10 ani. Rata de manifestare atinge 99%.“ (Sursa: „AIDS", Thieme-Verlag, Stuttgart 1989, S.4)

   Făcând excepţie de faptul cătermenul corect ar li fost „timpul de latenţă“ şi nu de incubaţie, o astfel deafirmaţie, conform legilor matematicii, ar putea fi formulată abea după 16-20de ani! Ori HIV a fost descoperit în 1984 iar carte lui Domn‘ Doctor a apărutîn 1989 (deci nu existau date decât pentru cel mult 7 ani!). Ceea ce înseamnă că Domnul Doctor a făcut oprofeţie, mai ceva ca Mama Omida. Şi totuşi aceste afirmaţii sunt luate caliteră sfântă şi învăţate pe dinafară de studenţii de la medicină, care urmeazăsă se ocupe de sănătatea noastră! Întrebarea ar fi doar: Cum şi-a luat DomnulDoctor bacalaureatul, dacă nu avea habar de matematica elementară? Un mister!

Contradicţii peste contradicţii

   Şi mai există încă multe alteinexactităţi şi contradicţii în teoria oficială AIDS=HIV, indicate pe bunădreptate de către Duesberg şi ceilalţi critici AIDS. Nu vreau să intru înamănunte aici, căci ar lua prea mult spaţiu o astfel de întreprindere. Detaliise pot găsi destule în literatura de specialitate. Doar punctual câtevaaspecte: având în vedere „profeţiile apocaliptice“, rămâne un mister cum de înGermania, în categoria 14-20 de ani, nu a apărut nici măcar un singur caz de AIDS, deşi tocmai la această categoriede vârstă propaganda îl desena pe dracu pe toţi pereţii! (Sursa: conform Dr. Jäger, Vorsitzender des „KuratoriumsImmunschwäche" –preşedintele „Curatoriumul imunodeficitarilor“)

   Este uimitor faptul că mii decercetători AIDS, de decenii deja, se îndeletnicesc zilnic cu cercetarea de„material infectat“ şi nici măcar unul singur nu s-a îmbolnăvit până acuma!Chiar şi medicul american Mahlon Johnson (Sursa:„Der Spiegel" 2/97) care crezuse că s-a infectat în timpul unei autopsii,a efectut săptămâni de-a rândul nenumărate teste (ELISA, Western Blot, PCR)dintre care majoritatea au fost negative, iar câteva „nesigure“. Totuşi el arămas la părerea că este infectat cu HIV (era, dar la cap), şi a urmat oterapie cu „noi medicamente“. A supravieţuit terapiei şi a anunţat victorios încartea sa că a „învins AIDS-ul“. Ca mulţi alţii, şi el a avut o frică groaznicăde „boală“, astfel că a acceptat orice fel de tratament numai „să scape“. Orise ştie că frica este imunosubpresivă. Aşa ca nici nu mai este nevoie demedicamentaţie imunosubpresoare!

   Dacă totuşi pacientul, în ciudaunui test pozitiv, nu se îmbolnăveşte, el este considerat „supravieţuitor pedurată mare de timp“, după care începe cautarea în sângele lui a „FactorilorLevy“, care împieica apariţia bolii. Sau se încearcă găsirea unor genespeciale, care să justifice „minunea“! Cu cât mai multe contradicţii aduceteoria, cu atât mai multe „ipoteze ajutătoare“ trebuiesc inventate. Dar concluzialogică, şi anume că teoria este falsă, ei bine, la aşa ceva nu se gândeştenimeni. Este exclusă o astfel de posibilitate!

   Şi încă un cuvânt despretransfuziile de sânge: prietenii AIDS-ului atenţionează „cu plăcere“ asuprafaptului că 50% dintre persoanele care au suferit o transfuzie şi sunt„infectate HIV“ mor în USA în decursul unui an. (Sursa: Ward et al. 1989)Făcând abstracţie de cealaltă ipoteză care spune că timpul de latenţă este de10-15 ani (?), se omite a se complecta informaţia cu faptul că şi din ceineinfectaţi HIV decedează în primul an de după o transfuzie, tot cu 50% dintrecazuri, iar în al doilea an încă 10% dintre cazuri. (Sursa: Hardy et al. 1985, Ward et al. 1989, Bove et al. 1987). Ceeace înseamnă, logic, că nu infecţia este vinovată pentru decesul persoaneirespective, ci starea gravă de sănătate în care persoana respectivă se afla,fapt ce a făcut şi necesară o transfuzie! Întreaga discuţie despre „conservelede sânge infectate“ este de aceea complect lipsită de sens, fiind doar oîncercare de distragere a atenţiei publice de la situaţia reală, şi eventual dea-şi vinde mai bine ziarul vreun redactor oarecare.

   La concluzii asemănătoare seajunge dacă vom studia un pic mai atent cazul hemofililor (aproape întotdeaunanumai bărbaţi), cărora le lipseşte un factor de coagulare, ceea ce face ca săsângereze abundent la cea mai mică zgârietură. Tocmai de aceea ei trebuie săprimească în permanenţă acest „factor de coagulare“, care este obţinut din maricantităţi de sânge donat (desigur, de diferite persoane). Procedurilerespective de obţinere a acestui factor datează din anii 60-70 şi au dezavantajulcă în ciuda „curăţării“, virusuri, fragmente genetice şi alte substanţe care seaflau în sângele donatorilor pot fi transmise mai departe hemofililor. Ori estecunoscut faptul că sistemul imunitar, atunci când se află în permanenţă încontact cu proteine sau substanţe străine, reacţionează în moduri diferite,uneori chiar foarte ciudat, dacă nu periculos pentru organism.

   Aceste reacţii merg de la apărarepână la suprareacţie, ceea ce în deobşte este numit alergie, care în cazuriextreme poate sfârşi tragic (şoc anafilactic), dar se pot constata şi reacţiislabe până la nici un fel de reacţie a sistemului imunitar. Aşadar particulelestrăine din preparatele de sânge pot acţiona dăunător pentru sistemul imunitar,chiar şi fără prezenţa virusurilor. Acest risc este acceptat datorită faptuluică respectivele preparate salvează viaţa hemofililor, dar ele conduc la o „ratămare de infectare HIV“ la hemofili, de circa 75%. (Sursa: Johnson et al. 1985, Institute of Medicine 1986, Koerper1989). Şi totuşi rata de infectare este la pacienţii hemofili americani, dedoar 2% (Sursa: Morgan et al. 1990,CDC 1992a,b) iar la cei din Germania de doar 1%.

(Sursa: Bundesgesundheitsamt1991, Leonhard 1992).

   Aceste procente sunt cu atât maisurprinzătoare, cu cât marea majoritate a hemofililor au o stare generală de sănătateevident mai proastă decât a restului populaţiei. Şi totuşi, în ciuda acestuifapt, rata de infecate este foarte mică, mai ales în astfel de condiţii, înorice caz cu mult mai mică decât pentru categoria de risc a morfinomanilor sauhomosexualilor (pentru fiecare grupă între 4-6 %). Aşteptarea de viaţă ahemofililor a crescut în ultimele decenii de la 11 la 20 de ani, ajungând în1986 chiar la 25 de ani. Ori, conform teoriei AIDS=HIV, aşa ceva nu avea cum săse întâmple.

   Şi dacă tot se ştie că proteinelestrăine provoacă daune sistemulu imunitar, de ce nu se iau „sub lupă“vaccinurile, mai ales campaniile de vaccinare în masă, cu care omenirea estemaltratată de câteva decenii încoace? Păi, dintr-un foarte bun motiv: există uninteres foarte mare pentru ca această temă să nu fie adusă în discuţie sub nicio formă!

   (Nota Qui bono: Doar căîntre timp Internetul ne oferă posibilitatea să schimbăm liber informaţii şipăreri între noi, şi chiar dacă unele dintre acestea sunt uneori false, totuşimulte sunt corecte, şi

încet-încet lumea începe să setrezească, şi foarte multe adevăruri „ascunse“ până acuma ies la iveală.)

   Bun, dar ce este cu oamenii caresunt întradevăr bolnavi şi pe care-i vedem prin ziare, reviste sau latelevizor. Da, ei sunt bolnavi, dar cauza reală o bolii lor nu este misteriosulHIV, şi implicit nici căile terapeutice nu sunt adecvate, ba dimpotrivă, suntşi mai dăunătoare decât boala în sine.

Moarte pe reţetă

   „AIDSeste victoria definitivă a politicului asupra ştiinţei“ spune Michael Fumento,jurnalist american şi „expert AIDS“. Doar în USA în anul 1992 s-a investit(adică aruncat pe fereastră) un miliard de dolari din banii plătitorilor deimpozit pentru „cercetarea AIDS“, iar alte trei miliarde au fost plătite pentruservicii de sănătate în legătură cu AIDS! (Sursa: National Center for Health-Statistics, 1992)

   Doar căla atât de multe subvenţii, cercetătorii au ajuns să fie în cele din urmăsupuşi presiunii opiniei publice. Deoarece teoria fundamentală nu corespundea,desigur că nici cercetarea nu putea „avansa“ în nici un fel. Astfel că s-a scoso substanţă chimică de la naftalină, care fusese creată de Jerome Horwitz în1963 în timp ce lucra pentru „Detroit Cancer Foundation":AZT (Azidothymidin), cunoscută şi sub numele de „Retrovir“ sau „Zidovudin“.

   Această substanţă este un aşanumit „Chain-Terminator": deoarece se aseamănă cu Timidin-ul natural, eaeste preluată în diviziunea celulară (copierea ADN-ului), fapt ce are urmărifatale, blocând  lanţul genelor. Ceea ceface ca celulele noi să fie incomplecte şi astfel să moară. Acest lucru seîntâmplă mai ales în ţesuturile formate din celule care se divid, multiplică)frecvent, cum este sângele (ţesut lichid) sau mucoasa intestinală. Şi tocmaipentru reducerea celulelor sângelui fususe iniţial această substanţă concepută,anume pentru cazurile de leucemie.

   Din păcate, la vremea respectivă,întreaga poveste fusese un eşec răsunător, deoarece s-a constatat că pacienţiimureau mai repede din cauza acestei substanţe decât din cauza leucemiei însăşi,şi în concluzie a fost retrasă de pe piaţă. S-a încercat folosirea ei în alteafecţiuni, şi astfel printre medici substanţa respectivă a căpătat renumele de„medicament care îşi caută o boală potrivită“.

    Şi în 1986 şi-a găsit „boalapotrivită: AZT a sărbătorit „reînvierea“ contra AIDS, de această dată. MargaretA. Fischl din Miami a publicat un studiu care susţinea că AZT poate prelungidurata de viaţă a pacienţilor AIDS care fuseseră terapiaţi cu acesta, încomparaţie cu un grup de control, fără administrare de AZT. Jurnalistulnewyorkez John Lauritsen a putut ulterior dovedi că sudiul fusese rasolit,dovedind mai multe greşeli de procedură, care au dus la rezultatul dorit. (Sursa: a se citi în cartea sa „TheAZT-Story - Poison by Prescription", precum şi în ziarul din Zürich „Welt woche”

25.6.1992 sau în „raum&zeit-special Nr.4)

   Deşi acuzaţiile lui Lauritens nuau fost niciodată contrazise, studiul Fischl a dus la apobarea AZT ca„medicament AIDS“ în USA şi în majoritatea ţărilor europene. Studiul fusesefinanţat, la fel ca şi cele ale lui Douglas D. Richman (1987) şi Paul A.Volberding (1990) de către concernul farma

americano-britanic „Borroughs-Wellcome", care, ca din întâmplare, eraproducătorul AZT. Aceste studii sunt în permanenţă date ca exemple în medicinaşcolastică ca justificare a terapiei AIDS. Alte studii asupra AZT, ca deexemplu cel francez al lui E. Dournon et al. (1988) care nu fuseseră finanţatede către Wellcome, au ajuns la cu totul alte concluzii.

   Astfel spre exemplu, în Australiaa fost făcut public faptul că 56% dintre cel terapiaţi cu AZT, dezvoltauîntr-un singur an toate simptomele AIDS, deci cu mult mai rapid decât ar fireuşit virusul însuşi.(Sursa:Swanson CE, Cooper DA, The Australian Zidovudine Study Group, AIDS 4, .749,1990)

   Sau de exemplu confirmarea de la „NationalCancer Institute", că sub administrare AZT apăreau linfoame de 30-50 ori mai des decât fără administrare, ceea ceducea la o razantă creştere a cazurilor de decese, pe care însă „birocraţiiAIDS“ le ascundeau mereu sub masă. AZT, la fel ca şi alte chemoterapii, blocaorice diviziune celulară, desigur astfel şi a virusului, dar nu numai. Chiar şidacă

s-ar da crezare tezei că HIV infecta o celulă T4 dintr-o mie, este nebuniecurată să ataci toate celulele imunitare, în condiţiile în care pacientuloricum suferea (aparent) de un deficit al acestora, doar cu scopul de adistruge virusul. Deoarece AZT nu poate face deosebirea dintre celuleleinfectate de virus şi cele „curate“, el distrugea de mii de ori mai multecelule sănătoase decât ar fi făcut virusul însuşi. Deci AZT este de mii de orimai otrăvitor decît HIV (dacă acesta ar exista întradevăr). Duesburg comparaaceastă „acţiune“ a AZT cu încercarea de a lichida un terorist care se ascundeaîntr-un oraş, otrăvind întreaga reţea de apă a oraşului respectiv!

   Dar nu numai atât. Deoarecedeseori ţesuturile care se divid frecvent sufereau puternic, erau atacate şimucoasele (cea intestinală de exemplu). În consecinţă nu este nici o mirare căpacienţii terapiaţi cu AZT sufereau de diaree cronică şi vomă şi în timpcăpătau cahexie (formă gravă de anemie corporală) care îi răpunea în cele dinură. Flămânzeau deşi mîncau, deoarece intestinul era distrus încetul cuîncetul. Şi componentele celulare ale sistemului imunitar, care se află înprocent de 80% în limfaticul intestinelor, erau şi ele distruse.

   Toate aceste fenomene se pot citi îninstrucţiunile însoţitoare sub titlul de „Efecte secundare“: „Anemie a celulelor roşii care poate mergepână la deces, precum şi alte modificări periculoase ale sângelui cum ar fileucopenia, apoi greaţa, durerile de cap, afecţiuni dermatologice, durerimusculare, atrofiere musculară, tulburări senzoriale ale pielii, dureri deburtă, febră, vomă, insomnie, lipsă de apetit, oboseală permanentă (datoratăanemiei sângelui), impotenţă, demenţă precum şi hepatită acută.“ Modificărilesangvine sunt atât de dramatice, că 30-50% dintre cei terapiaţi necesitau doarîn câteva săptămâni de terapie, transfuzii de sânge. Ca şi cum toate acestea nuar fi fost de ajuns, documentele interne ale FDA (autoritate care aprobămedicamentele pentru USA) considerau AZT ca fiind potenţial carcinogen!

   Efectele secundare ale AZT seaseamănă stupefiant de mult cu simptomele AIDS. Dacă Dumneavoastră sau eu, capersoane sănătoase, vom fi timp de un an terapiaţi (adică otrăviţi) cu acestAZT, atunci vom obţine exact ceea ce se înţelege în general prin „bolnav AIDS“.Vom fi bolnavi AIDS! Astfel Freddy Mercury şi Rudolf Nurejew nu au murit deAIDS, ci de AZT.

   Aici se ridică întrebareaînderptăţită, câţi dintre cei care au murit cu diagnosticul AIDS, au murit înrealitate de AZT! Spre deosebire de pacienţii cu cancer, cărora chemoterapia lise administrază ejalonat, în etape, pentru ca organismul să se poată regenera,AZT se administrează fără întrerupere. Iar rezultatul este devastator. Duesburgdenumea AZT ca „AIDS prescis de către medic“ şi ca „otravă curată“.

   „AZT nu poate ajuta nimănui, şi cu atât maipuţin oamenilor care suferă oricum de o pierdere de celule. AZT poate aducenumai dezavantaje… Ar trebui interzis fiecărui medic care prescrie AZT, dreptulde practică, până va clarifica motivele pentru care a administrat AZT. Aceştioameni, care au depus jurământul lui Hippocrate, ar trebui să reflecteze laceea ce fac. Dacă ar avea un pic mai multe cunoştinţe despre biochimie, atuncinu ar prescrie aşa ceva.“ (Sursa: Duesberg: Interviu în raum & zeit 39, 1989). Cercetătorul AIDS Joseph A.Sonnabend, care din 1981 a terapiat sute de pacienţi AIDS declara: „AZT nu estecompatibil cu viaţa“. Profesorul de biologie moleculară Dr. Harvey Bialy,redactor-şef la „Biotechnology“ era de părere că: „Eu nu văd cum acestmedicament ar putea să facă altceva decât să îmbolnăvească oamenii foarte,foarte grav.“

   În ciuda periculozităţii lui,această otravă a fost prescrisă ani de-a rândul pe banii Caselor de asigurăride sănătate, şi culmea, din 1990 au fost terapiaţi şi oameni sănătoşi, aparent„HIV-pozitivi“, inclusiv gravide şi sugari! În 1991, conform datelorproducătorului, în toată lumea existau 180.000 de persoane care primeau acestmedicament, cu sau fără AIDS. Motivul? Simplu: un beneficiu de 1,2 miliarde dedolari în anul 1992, de exemplu. Câştigul curat era de 50%. PECUNIA NON OLET!

   În Italia s-a descoperit că toţimembrii comisiei de stat AIDS, cu o singură excepţie, erau plătiţi deconcernele farma. 2.500 de milioane de dolari, bani ai plătitorilor deimpozite, mergeau la concernele farma şi agenţiile de presă. (Sursa: Dr. Vittorio Agnoletto auf demKongreß „Ripensare l'AIDS", Bologna 1994)

   În ultima vreme, chiar „Spiegel“recunoştea, ceea ce criticii au spus de la început: „Şi AZT se dovedeşte a fiineficient pentru a prelungi semnificativ viaţa infectaţilor cu HIV.“ (Sursa: „Der Spiegel" Nr.2,6.1.1997) Deci sfârşiul coşmaului? Din păcate nu. După AZT, acuma seadministrază cocktail-uri chimice şi mai periculoase. De exemplu DDC (Didesoxycystin),3TC (care funcţionează după principiul AZT) precum şi  „inhibatori de protează" ca Saquinavir,Ritonavir sau Indinavir. Se inhibă producerea de proteine, în virus cât şi încelulele normale, sănătoase. O variantă nouă, şi mai periculoasă a vechiistrategii de „otrăvire a fântânilor“. Întreaga nebunie apare pe primele pagini aleziarelor: „Miracolul AIDS, sfârşitul deceselor“. Chiar aşa de multe minuni nusunt de relatat, căci în presă apar informaţii precum că „deşi eficiente,preparatele sunt foarte scumpe şi provoacă foarte multe efecte secundare grave.Trebuiesc consecvent administrate mai mulţi ani la rând, şi pe deasupra nu suntîntotdeauna eficace.“

   Doar că în aceste cazuri sunteţi singuri de vină, aşa cum îşi dă cu presupusul„Spiegel”, căci nu aţi ascultat de nenea Doctoru şi aţi luat pe ascuns totfelul de tincturi şi de pilule. „Astăzi nu mai poate şti nici un medic ce anumeaţi făcut cu corpul Dvs.” De altminteri, nici medicii nu mai ştiu ce au făcutcu corpul Dvs. Oricum, reţineţi: dacă ceva nu funcţionează în mod obligatoriueste pacientul de vină, care a „deviat” de la terapie, şi în nici un cazmedicul! „Acest război contra inamicului din propriul organism înseamnă pentrupacient o viaţă sub dictatura prescripţiilor medicale, marcată de efectelesecundare ale medicamentelor şi de trauma unei rezistenţe la acestea.”

  Că toată povestea nu avea cum săfie altceva decât un uriaş eşec, era previzibil, şi „Spiegel“ se scuză deja înavans: „Totuşi este deja de pe acuma sigur că datorită noilor medicamente, pacientul,chiar dacă nu va fi bolnav, nu va fi nici sănătos. În cel mai favorabil cazAIDS va deveni, la fel ca şi diabetul, o afecţiune cronică… Mult prea des seconfundă „virus nedetectabil“ cu „vindecat“.

  Dar atunci ce mama sărăcieiînseamnă „vindecat“ în ochii virologilor paranoici, dacă nu distrugereavirusului? Oamenii aceştia nici măcar nu-şi mai urmează „logica autoinventată“,doar cu scopul de a-l lăsa veşnic pe pacient „dependent de terapie“. Cu osurprinzătoare sinceritate, „Spiegel“ recunoaşte în încheierea articolului:„Căci, spre deosebire de o terapie de durată ca cea pentru bogaţi, cu un singurvaccin, pentru săraci, nu se pot gâştiga destui bani.“ Cutremurător deadevărat. Probabil ca ni se vor vinde amândouă, pentru a maximaliza profitul!

„Surviving AIDS"

   Subacest titlu descrie Michael Callen cum a reuşit să supravieţuiească 10 ani subdiagnosticul AIDS, fără AZT. (Sursa: „Surviving AIDS“ în Editura bei Harper & Collins, 1990)

El este de părere că: „Rămâne un mister motivulpentru care oamenii de ştiinţă nu sunt interesaţi să ne studieze pe noi,supravieţuitorii.“ Pe mine unul nu mă miră acest fapt. Callen a intervievat 50de alţi „etichetaţi AIDS“ care au supravieţuit „sentinţei“, toţi fiind „personalităţi“care au avut capacitatea de

a-şi lua destinul în propriile mâini şi de aprivi pozitiv în viitorul lor. Lucrul cel mai important pare a fi depăşirea„şocului condamnării la moarte“ printr-un test pozitiv!

   Calearelevată în această carte este ieşirea din pasivitatea unui pacient, care-şipierde speranţa şi care îi încredinţează viaţa sa unui medic. Din păcate suntpuţini cei care reuşesc acest lucru, aceasta şi datorită sprijinuluiinsuficient din exterior. Dacă, în cazuri excepţionale cercetarea virologică seva ocupa de cazurile de „supravieţuitori pe timp lung“, aceasta se va face doarsub obsesia descoperirii şi cercetării „factorilor Levy“ care au reuşit să ţinăcu succes virusul în şah. Ideea de a verifica însăşi „teoria“ virală a AIDS, nuîi vine nici unuia dintre aceştia!

    Uninteresant detaliu din interviurile adunate de Callen este: din 50 de„supravieţuitori pe timp lung“, doar 4 au luat AZT (dar au renunţat la timp lael). Şi eu personal cunosc câţiva, cărora le merge din nou mult mai bine, dupăce au renunţat la chemoterapie. Marea majoritate a lor fac acest lucru „peascuns“ de frica de a nu fi supuşi presiunilor din partea familiei saumedicilor de a lua „otrava“. Ei aruncă pilulele pur şi simplu la gunoi.Producătorilor le este acest lucru egal, atâta timp cât produsele au fostplătite de Casele de sănătate. Cunosc cazuri în care medicul a întrebat, sceptic,bolnavul AIDS dacă şi-a luat brav pilulele la timp, după ce a observat căbolnavului îi mergea mai bine. Se pare că medicii ştiu mult mai mult decâtspun.

   (Nota Qui bono: Aceasta este şi unadintre motivaţiile Site-ului www.quibono.net . De ainforma, de a încuraja pacienţii să ia în considerare şi alte căi pentruviitorul lor, decât aceea de a se „abandona“ resemnaţi în mâna mediciloralopaţi, care ştiu, mulţi dintrre ei, că ceea ce prescriu pe reţeteleştampilate cu „plicul“ nu face nici cât o para chioară. De a încerca să arateminciuna, prefăcătoria şi lăcomia nepotolită de câştig financiar a unor medicialopaţi şi a tuturor concernelor farma, pe seama sănătăţii oamenilorobişnuiţi!)

   Cum sepoate scăpa de un „AIDS manifest“ descrie Dr. Bob Owen în cartea sa „Roys Heilung von AIDS" (Sursa:Wadthausen-Verlag, 1989) Un medic de ţară din California a reuşit să-şi ajutesoţia, şi ea medic, doar cu mijloace naturiste, dietă alimentară şi renunţareala medicamente. Doar că această „erezie“ au plătit-o scump: amândoura li s-aretas licenţa de practică medicală, şi între timp au părăsit USA. Da, dar au făcut-o ca oameni sănătoşi, nuca şi cadavre! (Sursa: interviu cu Bob Owen în raum & zeit 43, 1989)

Cum suntînlăturaţi criticii

   Pentru a căpăta o imagine asupra„discuţiilor ştiinţifice libere“ aşa cum sunt ele în zilele noastre practicate,iată câteva fragmente dintr-un raport prezentat de autorul John Lauritsenasupra Congresului AIDS din Iunie 1993, care s-a desfăşurat la Berlin (raportpublicat în „raum&zeit“ 68, 1994): „Compania Wellcome finanţează douăgrupe, care se numes „Act Up“ şi „Project Inform“. Ambele grupe sunt aparentformate din critici AIDS. Ele nu numai că au venit la Berlin pe costurilefirmei „Wellcome“, ci au mai primit şi 50.000 de lire sterline (circa 150.000de mărci germane sau mai nou 75.000 de Euro) puse de firmă la dispoziţie pentruperioada în care trebuiau să rămână în Berlin (costuri hotel, mâncare,transport, etc).

    Wellcome se străduia în cadrulCongresului, să neutralizeze efectele „studiului Concorde“, studiu independentcare dovedea că AZT, respectiv Retrovir aduce pacienţilor orice altceva înafară de o prelungire a vieţii. Întrebările critice puse de jurnaliştii dinGermania şi din alte ţări ori nu au primit nici un răspuns din parteaconducătorilor Conferinţei, ori au primit răspunsuri aiuristice. Jurnalista dela televiziunea britanică Joan Shenton a fost, ca urmare a unei întrebări puse,agreasată fizic de către unul dintre membrii grupului „Project Inform“.

   Persoanele care în mod paşnicîmpărţeau foi volante cu critici la adresa teoriei AIDS au fost de asemeneaagresate fizic de către membrii celor două grupări, cărţi şi materialeinformative au fost furate şi distruse (arse, ca în timpul naziştilor). Conducereaacestei Conferinţe refuză orice declaraţie asupra celor petrecute.“

   Nu surprinde faptul că în presagermană, de orice culoare şi orientare, nu apar nici un fel de relatări asupraincidentelor respective. Totuşi aceste incidente au fost confirmate şi de altesurse, independente (Sursa:observatorul Klaus Blees, participant la Congres, în „Gestalt Theory“, Vol.15(1993), no. 3/4) care au mai adus încă o serie de detalii: „Peter Schmidt, unjurnalist de televiziune liber, care filma incidentele respective, a fostreţint de poliţie iar filmarea i-a fost ştearsă. Lui Schmidt, care în canalulde televiziune „Offenen Kanal Berlin" prezenta periodic emisiuni critice la adresa teoriei AIDS, i-a fostretrasă acreditrea ca jurnalist la Congres.“

   Un alt critic AIDS, RobertLaarhoven, care rezervase din timp un stand pentru cărţile sale, i-a fostrefuzat acesta, pe motiv de lipsă de spaţiu, deşi spaţiu disponibil erasuficient. El totuşi şi-a expus cărţile, fapt care i-a atras excluderea de peterenul unde se desfăşura Congresul, iar Prof. Habermehl din cadrul conduceriiCongresului, l-a ameninţat chiar şi cu expulzarea din ţară. Însă alte douăgrupări, care prezentau exponate fără să aibe autorizaţie sau rezervare despaţiu, au fost tolerate.

   Klaus Blees concluziona:„Desfăşurarea Congresului, după părerea mea, a fost caracterizată

printr-un climat de dogmatism şi intoleranţă care a dominat toatediscuţiile ştiinţifice sau publice asupra AIDS. Mass-media a ignorat complectsau denaturat ironic criticile aduse teoriei AIDS de către oameni de ştiinţăsau jurnalişti.“

   John Maddox, redactorul-şef de la„Nature“, recunoştea deschis într-un interviu acordat revistei  „Spiegel“ că cenzurează şi filtreazălucrările ştiinţifice care apar în revista sa. Dacă ne gândim doar la faptul că90% dintre contractele pentru reclame publicitare (deci cele care aduc cele maimari venituri revistei) provin din partea concernelor farma, nu avem de ce săne mai mirăm, şi putem şti cu o exactitate de 100% care lucări sau articole vorapare în „Nature“ şi care nu.

   Jurnalistul englez NevilleHodgkinson a reuşit să publice, în „Sunday Times“ din 26.04.1993 un articolcritic la adresa teoriei AIDS. Imediat el a fost atacat agresiv din toatepărţile: „Observer“, „Independent“, BBC şi „Guardian“. Hodgkinson relatase printrealtele, cât de departe poate ajunge „braţul lung“ al concernelor farma: înNairobi, un călugăr iesuit înfiinţase un ospiciu pentru copii bolnavi AIDS(test-pozitivi). Doar că el a constatat, spre surprinderea sa că copiii dinospiciu, cu o singură excepţie, erau sănătoşi şi puteau chiar urma cursurileşcolilor la care mergeau. Lucru care nu corespundea cu teoria AIDS pe care ocitise iesuitul. Doar că, după ce şi-a exprimat public îndoiala, iesuitul nostrua fost supus unei presiuni atât de puternice, mai ales din partea ţărilor carepuneau la dispoziţie mijloace materiale şi fonduri, încât a trebuit să seresemneze şi să retracteze afirmaţiile făcute în presa locală.

   Soţilor Krynens, care s-au dus înTanzania pentru a ajuta copiilor orfani bolnavi de AIDS, le-a mers cam înacelaşi fel. După ce timp de cinci ani au căutat în zadar astfel de copii bolnavi,au „îndăznit“ să dea publicităţii această realitate. Instantaneu le-au fostretrase fondurile care le fuseseră puse la dispoziţie de „EU-AIDS-Task force“,şi au fost expulzaţi din gruparea respectivă, cât şi din Tanzania. Doar un Apella primul ministru (presupun cel britanic,din textul original nu reiese clar) i-a putut proteja pentru o perioadă. (Sursa: raum&zeit 73, 1995)

   Jurnalistului şi profesorului KawiSchneider, care se angajase activ în critica AIDS, i-a fost interzis de cătreangajatorul său, biserica evanghelică, să discute teme legate de AIDS în cadrulşcolii unde preda, şi să nu răspundă la întrebările spontane pe această temăcare ar putea veni din partea elevilor! Disputa între Schneider şi bisericaevanghelică s-a soldat în final cu concedierea acestuia în Septembrie 1992!

   Cu ocazia „Zilelor internaţionaleAIDS“ de la 1 Decembrie 1989, Oficiul de sănătate din Remscheid a plănuit oacţiune în cadrul căreia în şcoli au fost plasate pe pereţi diferite afişe petema (oficială desigur) AIDS. Respectivul oficiu plănuia şi un proiect de osăptămână în gimnaziul Röntgen, cu titlul „Teorieştiinţifică şi etica în baza AIDS”. Dar în momentul în care respectivul Oficiua aflat că elevii din gimnaziu purtau discuţii şi pe baza teoriilor critice laadresa AIDS, cum erau cele ale lui Duesberg, intenţionând să dezbată criticteoria AIDS în cadrul acestui proiect, Oficiul respectiv a anulat proiectul,inclusiv Podiumul de discuţii libere ce ar fi urmat să aibe loc. (Sursa: raum&zeit Special 4)

   Duesburg a descris binecomportamentul ideologilor AIDS: „Ştiinţa a devenit pentru mulţi un surogat alreligiei! Tocmai de aceea reacţionează astfel, atunci când cineva afirmă cevacare contravine ideilor cu care au crescut şi s-au „maturizat“, în care cred şide care sunt mândrii. La fel ca atunci când este pusă întrebarea: Unde estedovada că acel om a mers pe apă? Brusc, întrebatul devine neprietenos, iarîntrebătorul este excomunicat!“ (Sursa: raum&zeit 42, 1989)

Prea târziu pentru a mai puteaînvăţa ceva?

   Cel care are argumente mai bune,nu trebuie neapărat să primească şi dreptate. Tocmai şi de aceea  „spectacolul AIDS“ care este înscenat şi neeste derulat prin faţa ochilor, constituie un „exemplu de şcoală“ pentru ceicare doresc să înveţe mecanica „scandalului ştiinţific“. Întregul sistem alcercetării ştiinţifice, al industriei farmaceutice şi al mass-mediei este atâtde bine „pornit la vale“ încât nu mai poate fi controlat, şi chiar dacă se încearcă acest lucru, totuşiva aluneca mai departe, ca Titanicul în aisberg, scăpat de sub control.

  „Acolounde sunt investiţi atâţia bani, nu se mai poate spune nimic, mai ales nu semai poate spune că totul este fals. De aceea trebuiesc căutate alte soluţii.Astfel că acuma nus e spune că teoria era falsă, ci doar că nu mai este atât decorectă, şi că ea trebuie complectată cu una sau alta. Această <învârtire înjurul cozii> are ca efect faptul că ştiinţa frânează şi induce în eroare. Cucât sunt mai mulţi bani investiţi, se exclude posibilitatea greşelilor precumşi posibilitatea de a recunoaşte o greşală“ (Sursa: Duesberg în raum&zeit-lnterview, special 4)

 Profesorul de microbiologie newyorkez Harvey Bialy scria: „Ipotezavirală AIDS reuneştespecialişti în  biologiemoleculară care nu sunt medici, şi medici, care deşi bine intenţionaţi, nu suntinformaţi asupra biologiei moleculare. Pe deaspra se adaugă un anumit număr deîntreprinzători lacomi, deoarece HIV şi AIDS este o afacere foarte bună… Esteun tăvălug imposibil de oprit – o combinaţie între lăcomie şi intenţii bune… unamestec diabolic şi otrăvitor.“ Căci PECUNIA NON OLET!

   Şi încăo dată Duesberg în interviul mai sus amintit: „Faptul că unii oameni câştigăbani mulţi, nu este ceva nou, dar faptul că îi câştigă pe spinarea multoroameni, dintre care mulţi ar putea fi uşor salvaţi iar alţii cel puţin ar puteasă nu fie otrăviţi, asta este ceva nou!“

Şi ce vomface în viitor?

   Deoarece„ajutor de Sus“ nu este de aşteptat (sau poate că totuşi…?), ceiafectaţi trebuie să-şi ia singuri în mâini destinul. Am să rezum încă o datăactualul stadiu al cunoştinţelor pe tema „deficienţa imunitară“:

-testele HIV care se află pe piaţă la oraactuală sunt nesigure şi se contrazic între ele, deci este imperios necesar a nu le efectua. Cine este oare atât debine informat încât să întâmpine zâmbind un rezultat „pozitiv“? (Nota Qui bono: De altminteri nici untest nu este sandardizat, şi nici nu va fi vreodată, atâta timp cât virusul nueste izolat, curăţat şi anailizat, asta în cazul în care el, mai înainte detoate, există!)

-în laborator sunt studiate doar „artefacte“(„făcături“), deoarece virusul nu a fost niciodată relevat, ceea ce înseamnă cătoată discuţia este de pomană. Şi chiar dacă el ar exista întradevăr, nu poatefi făcut răspunzător pentru peste 30 de boli complect diferite;

-singurul lucru care contează este starea de sănătate a pacientului atins,cu sau fără test. Dacă cineva întradevăr suferă de o gravă deficienţă asistemului imunitar, atunci sunt motive destule pentru a cerceta temeinic, înfiecare caz individual, cauza acestei situaţii. Aproape întotdeauna se va dapeste una dintre aceste cauze, eventual mai multe la un loc, care într-unastfel de caz , se vor potenţa reciproc:

1. Consum de droguri pe durată de ani de zile. Prin aceasta nu înţelegtutunul, alcoolul, marihuana sau haşişul, ci drogurile tari ca heroina, crack,cocaina, drogurile „Sniffer“, chimicalele stimulatoare ale potenţei, Extacy şipsihofarmaca! (foarte răspândită).

2. Intoxicare pe perioadă lungă de timp cu substanţe chimice: terapie delungă duată cu factori de coagulare ai sângelui, antibiotice, măsuriimunosubpresive post-transplant, chemoterapii, antialergice, cum esteCortizonul şi substanţele înrudite. (Asupraconfuziei dintre efectele secundare ale Cotizonului cu simptomele AIDS, veziProf.Dr.O. Bergold în raum&zeit 41, 1989)

3. Vaccinuri administrate, mai ales contra variolei (vărsat) sau hepatitei,care pot sabota sistemul imunitar (maimulte vezi în capitolul destinat vaccinurilor);

4. Boli „normale“ diagosticate fals, care se apropie de AIDS. Aici  este vorba mai ales de sifilis, care, caurmare a descoperirii penicilinei, a migrat într-o formă atipică şi subacută şicare apare în această formă mult mai des decât se crede. Puternica asemănare cusimptomele AIDS au fost cercetate de Harris L. Coulter (Sursa: „AIDS and Syphilis - The Hidden Link", North AtlanticBooks, Berkeley, 1989) 

Dar şi oricare altă boală din „catalogul“ AIDS, mai ales când pacientulface parte ditr-una dintre categoriile de risc.

5. Puternicul stress psihic (aşa cum ar fi de exemplu diagnosticul „HIV pozitiv“)pot în anumite cazuri avea o acţiune imunosubpresoare atât de mare, încât potapare îmbolnăviri grave, inclusiv cancer.

   Aşadar ce trebuie să facă acelacare este bolnav şi aparent are AIDS? În primul rând trebuie să se informezecât mai bine asupra situaţiei, pentru a scăpa de FRICĂ, şi pentru a-şi creasentimentul de speranţă. Apoi trebuie să evite medicamentele chimice puternice,mai ales AZ şi otrăvurile asemănătoare. Apoi trebuieşte efectuală oautocurăţare şi detoxificare temeinică a organismului, care poate fi neplăcută,dar care este foarte necesară. Acest lucru se poate face cu metode ce aparţinmedicinei integrale (naturiste), în consecinţă este necesar a se lua legăturacu un practician din acest domeniu, care să aibe curajul şi cunoştinţelenecesare pentru a se desprinde de dogma AIDS.

(Nota Qui bono: Nu sunt aici excluşi medicii, doar că este foartegreu să găseşti unul care să aibe curajul de a se exprima deschis contra dogmeiAIDS, deoarece istoria de până acuma ne-a arătat că aceştia riscă să fie„excomunicaţi“ din Frăţia Mafiotă a Jurământului lui „Ipocrit“ .)

   Foarte importantă este şicomunicare cu alţi pacienţi aflaţi în aceaşi situaţie. Cunosc personal maimulte cazuri de pacienţi care au „obosit“ să tot înghită otravă, şi auîntrerupt chemoterapia, şi cărora de atunci le merge din ce în ce mai bine. Dinpăcate presiunea din parea unor medici şi din partea opiniei publice estefoarte mare, astfel că despre aceste lucruri se vorbeşte şi se povesteşte doar„pe sub mână“. Foarte importantă este susţinerea din partea familiei şi a prietenilor.Părerea mea este că în cadrul „Consilierii AIDS“ oficiale, să fie respinsetoate propunerile de „sprijin şi ajutor“, deoarece acestea nu sunt în esenţădecât „braţul lung“ al concernelor farma, fiind chiar şi finanţate direct decătre acestea. (Nota Qui bono: Iar aici doresc să atrag încă o dată atenţia asupraForumurilor pe diferite profile de boli, care sunt de asemenea aproape întotalitate subvenţionate de concernele farma. De curiozitate am vizitat o seriede astfel de Forumuri de limbă română – dar nici cele germane nu sunt altfel,decât doar poate mai civilizate ca expresie şi limbaj – şi m-am îngrozit deagresivitatea cu care orice opinie diferită de cea a Administratorului estecondamnată, înjurată chiar, iar făpaşul este excomunicat imediat. Deşi numelelui nu este şters din lista memebrilor, căci am bănuiala foarte intensă căAdministratorii sunt plătiţi pe „cap de vită“ de către concernele farma, ca laabator!)

   Calea Crucii este prestabilităpentru pacienţii AIDS (din punct de vedere oficial-dogmatic): „Pacientul va fi„alergat“ prin toate stadiile AIDS, conform manualelor şcolastice. În final,toţi participanţii vor avea gustul amar al concluziei că în ciuda tuturoreforturilor, au pierdut lupta contra unui duşman perfid. Pacientul va muri ca ovictimă ascultătoare,sacrificată unei epidemii „sociale“ iar frustrareaterapeutului se va îndrepta cu agresivitate contra celor care propun, ba chiarmai mult, care pretind ca propriile fapte să fie analizate autocritic.“ (Sursa: Dr. Heinrich Kremer: „AIDS - einvon Ärzten forciertes Todes-Syndrom?" –Aids – un sindrom ucigător provocatde medici? în raum&zeit 86/97)

   Pentru toţi cei care nu vor săsfârşească astfel, singura cale este să-şi formeze propria imagine asupra temeiAIDS. Iar ajutor în această privinţă se poate obţine din partea criticilor AIDSdin ce în ce mai mult şi mai des.


vezi continuarea Dezastrul medicinei moderne