Unde sunt dovezile pentru existenţa virusurilor patogene?

(Dr. Stefan Lanka– Martie 2002)


Izolareavirusurilor

Prin izolarea unui virus seînţelege izolarea lui din celule, lichide umorale sau culturi de celule şieliberarea (curăţarea) lui de ori ce fel de particule străine lui. Acesta esteprimul pas în izolarea virusurilor, şi este o procedură simplă din două motive.

   În primul rând, spre deosebire de celulelevii, sunt, în funcţie de soiul respectiv, întotdeauna la fel ca mărime şiformă. Virusurile pot fi uşor separate de alte fragmente celulare datorită“consistenţei” lor sau a proprietăţilor de sedimentare deţinute.

   În al doilea rând, există deja de mult timpsubstanţe lichide speciale, ca de exemplu “biluţele de silicon”, care nuexercită presiuni osmotice şi care permit astfel păstrarea intactă avirusurilor în “izolare”. Pentru reprezentare şi cunoaştere, virusurile pot fifotografiate cu microscopul electronic, iar în acest caz trebuie să arate exactla fel ca şi particulele observate în celule, în lichidele umorale sau în culturilecelulare. Căci deseori în placentă, în tumorile cancerigene, dar şi, deseori,spontan în culturile celulare pot fi observate particule care sunt“asemănătoare” cu virusurile, dar care în realitate nu sunt virusuri.

   În continuare trebuiesc separate, în funcţiede mărimea lor, în câmp electric, proteinele care constituie membranavirusului, ce înconjoară substanţa genetică. În aceasta etapă trebuiesc deasemenea efectuate fotografii cu microscopul electronic. Acelaşi lucru trebuieîn continuare făcut cu ADN-ul sau ARN-ul virusului, al cărui acizi nucleicitrebuiesc separaţi şi fotografiaţi.

   Abea în momentul în care aceste trei etapesunt absolvite iar virusul cercetat se deosebeşte în componenţa proteinelor şia substanţei sale genetice de alte virusuri cunoscute, se poate vorbi despre unnou virus.

   Nu are nici o importanţă de unde anume afost recoltat acest virus: lichide din corp, culturi de celule, plasma sauserum.

Comentarasupra presupuselor fotografii ale virusuri izolate
   În legătură cu toate fotografiile trebuieştespus că acestea, respectiv autorii nu pot pretinde că prezintă un virus, atâtatimp cât nu există publicaţii ştiinţifice care să se menţioneze şi să sedescrie cel puţin, că respectivul virus a fost găsit, văzut şi unde anume afost izolat.  Aceste publicaţii pentruvirusuri despre care medicina pretinde că ar exista, nu există şi de aceea nicinu pot fi citite (sau citate ca lucrare ştiinţifică doveditoare).   

   Pentru oricine este uşor de verificataceastă afirmaţie, dacă va solicita publicaţia respectivă. Nu o va primi, cacinu are de unde să o primească. 

   Fotografia unui virus izolat? În cadrul uneiastfel de publicaţii (unde ne este prezentat un virus izolat) este simplupentru un amator (ne-specialist) să verifice dacă este ceva izolat acolo saunu. Deci dacă se va pretinde că există un virus, că acesta a fost cercetat şi este“accesibil” pentru alte experimente, de exemplu pentru crearea unui vaccin.

   În realitate nu există în întreagaliteratură medicală nici măcar o singură publicaţie, în care, pentru virusurilerevendicate de medicina şcolastică, să fie îndeplinit măcar şi primul postulatal lui Koch. Adică o publicaţie în care să apară dovada că în oameni cu oanumită afecţiune (boală) au fost văzute şi izolate virusuri care provoacărespectiva afecţiune. Şi cu toate acestea, astfel de lucruri sunt susţinute înpublic de către virologi sau autorităţile medicale.

   În legătură cu fotografiile care, fără a sespecifica sursa (verificabilă), se pretinde că ar reprezenta virusuri trebuiescspuse următoarele: în primul rând, multe fotografii sunt colorate, ceea cedovedeşte că un designer s-a „jucat“ de-a fotograful. Fotografiile făcute cumicroscopul electronic sunt întotdeauna alb-negru (respectiv tonuri de gri,logic).

   De exemplu aşa-zisele fotografii alevirusurilor HIV, Rujeolă (Masern-germană) şi Variolă(Pocken-germană) aratăclar, aşa cum se menţionează şi în subtitlurile acestor fotografii, că avem deaface acolo cu celule, în care se găsesc virusuri. Aceastaînseamnă (logic, nu?) că virusurile nu au fost izolate! Fotografiilearată celule în interiorul cărora se pot vedea substanţe proprii celulelor detot felul. Aceste structuri sunt foarte cunoscute şi folosesc (celulelor) deexemplu pentru “transportul” în şi în afara celulelor. Aceste particule sunt,spre deosebire de virusuri (care sunt întotdeauna de aceaşi mărime şi forma încadrul unui anumit tip de virus), diferite ca mărime, formă şi compoziţie şi deaceea nu pot fi, spre deosebire de virusurile existente, izolate şicaracterizate biochimic.

   Pentru fotografiile, de exemplu, alevirusurilor de Oreion (Mumps-germană) şi Rujeolă (Masern) se dau numaispecificaţii ca “încercări de transmitere-infectare pe maimuţe (1934)”, “creştereaşi izolarea virusurilor în eclozare (1945)” şi “culturi celulare (1954 şi 1955)”,dar nu se face nici o referire la vreo izolare a virusurilor! În publicaţiiledin 1945, 1954 şi 1955 nu este menţionată nici măcar o singură etapă de izolaresau caracterizare.

   În cazurile virusurilor de Influenza, Ebola,Herpes-Vaccinia şi Gripă deseori este prezentată doar o “bucăţică” dinpresupusul virus, asupra căreia nimeni nu susţine că ar fi o particulă izolată.Aceste particule sunt părţi componente ale celulelor, respectiv artefacte, decistructuri apărute spontan în urma operaţiilor de câştigare, fixare şi uscare aprobelor în vederea studierii acestora cu microscopul electronic. (În acestcontext este relevantă declaraţia lui Luc Montagnier în interviu deja celebrulluat de Djamel Tahi, în care recunoaşte că nu a efectuat niciodată curăţareavirusului HIV).

   În cazul fotografiei virusului Polio care“apare” izolat este în fapt vorba de o particulăcreată artificial prin“aspirarea” unei mase special preparate, trecută printr-un filtru foarte fin învacuum, ale cărei structuri caracteristice nu sunt aceleaşi cu imaginilepresupusului virus Polio fotografiat în celule. Intenţia de falsificare şiînşelare este în acest caz deosebit de clară. Este de menţionat în acest caz cănu poate fi găsită nicăieri, în nici o publicaţie de specialitate, ocaracterizare biochimică a presupusului virus izolat.

   În fotografia care ar urma să reprezintevirusul hepatitei B nu este prezentă o structură izolată, ci, aşa cum semenţioneată şi în textul ce însoţeşte fotografia, este vorba de un aglutinat.Sub acest nume se înţelege o acumulare de proteine (chist) din sânge, care sunttipice de exemplu în etapele de coagulare. În timpul coagulării apar în modtipic structuri rotunde şi uneori cristaline, în funcţie de situaţie.

   Pentru a concluziona trebuie spus că încazul acestor fotografii este vorba de încercări premeditate de înşelare, lacare iau parte autorităţile, cercetătorii şi medicii, în momentul în care sesusţine cum că aceste reprezentări fotografice ar fi virusuri izolate. Maideparte se poate ridica întrebarea, în ce măsură jurnaliştii şi autorii decărţi educative sunt superficiali în cercetările lor sau sunt exact informaţiasupra falsurilor. Nu cunosc exact situaţia în cazul acestora.

   Orice persoană care începe să investighezepe cont propriu, se va întâlni destul de repede cu astfel de afirmaţii şiindicii prin care se certifică faptul că primul postulat al lui Koch nu esteîndeplinit în cazul virusurilor.(De exemplu Grossgebauer: “Eine kurzt Geschihteder Mikroben”, 1997 – O scurtă istorie a microbilor”).

   Extrasele şi citatele din manuale, deexemplu cele ale lui Portsmann, Collier&John, Fields et al. etc. care suntmereu recomandate de institutele de medicină, nu răspund la întrebareacertificării existenţei virusurilor.

   Un manual nu este o lucrare ştiinţifică, cifoloseşte printre altele la indicarea lucrărilor ştiinţifice prin care sunt certificatecunoştinţele prezentate în manual. Din aceste manuale lipsesc trimiterile lapublicaţiile ştiinţifice care să facă dovada izolării şi caracterizăriirespectivelor virusuri.

   Avorbi despre structuri şi părţi componente ale unui virus, fără a exista înprealabil o izolare şi caracterizare a virusului respectiv, este o fraudă cuurmări fatale. Acele virusuri care există şi a căror existenţă este dovedită,asupra cărora sunt efectuate şi publicate studii , de exemplu virusurilebacteriilor (fagele sau bacteriofagele) şi virusul Ectocarpus siliculosus, pecare l-am izolat şi publicat, nu s-au dovedit niciodată a fi patogene.
  Este evident că dogma infecţiozităţii microbilor şi virusurilorsusţinută prin fraudă ştiinţifică, comandă politică şi interese financiare(concerne farma) este o fantezie. Este ştiut că bacteriile patogene pot figăsite doar în cadavre sau în ţesuturile necrozate ale organismului, deci caurmare a unei afecţiuni şi nicidecum ca şi agent patogent. Întotdeauna la loculunui incendiu vom găsi pompierii. Rezultă oare de aici că pompierii au provocatincendiul?

   Având la bază teoriile din secolul XIXasupra infecţiilor, autorităţile de sănătate, institutele de medicină şiepidemiologie, profesorii universitari bine plătiţi ca şi consilieri aiconcernelor farma, prin teoriile pe care le susţin şi deciziile pe care le iau,pentru a ne referi aici de exemplu doar la vaccinuri şi terapii antivirale şicu citostatice, cauzează de decenii daune sănătăţii pacienţilor, suferinţă şimoarte (prin fanteziste virusuri ale cancerului, hepatitelor, AIDS, Ebola, printestele genetice inventate şi prin administrarea de medicamentele chimiceotrăvitoare). Virusurile au fost de la bun început declarate ca duşmanul demoarte al omului, agentul patogen numărul UNU, împotriva cărora trebuie să nevaccinăm cu toţii. Cât mai des şi cât mai mult. Interesant este că de exempluHepatita B a fost descrisă şi considerată ca epidemie prima oară după 1885 cânda avut loc vaccinarea contra variolei, iar a doua oară, când fusese dejaaproape uitată, în 1938 ca urmare a campaniei de vaccinare contra rujeolei.Nemai vorbind de celebra „gripă spaniolă“ care a apărut ca urmare a isterieivaccinurilor din timpul primului război mondial. Documentele statistice au fostîntotdeauna „duşmanul de moarte“ al invenţiilor şi minciunilor medicale.

   Repet încă o dată, Robert Koch şicolaboratorii săi, Prof. Rush, Prof. Max von Pettekofer, Prof. Virchow şi alţii,prin experimentele făcute au arătat că prin transmiterea de bacterii,presupusul „contagium vivum“ nu a provocat, experimental, niciodată o boală,nemai vorbind de declanşarea aceleiaşi boli ca în organismul de unde au fostrecoltate. Dacă în noul organism-gazdă nu există ţesuturi necrozate, cu ce sevor hrăni respectivele bacterii? Ele nu vor avea condiţii pentru o înmulţireexponenţială iar un sistem imunitar funcţionabil le va elimina în cel mai scurttimp. (Vezi aici experimentele „apocaliptice“ efectuate de medicii militariamericani în timpul „gripei spaniole“, în Cap.7 din Virus-mania). Tocmai deaceea a introdus Robert Koch cel de-al treilea Postulat, care stipulează că obacterie poate fi considerată ca agent patogen doar atunci când provoacă într-unnou organism-gazdă aceleaşi simptome ca şi în organismul bolnav de unde a fostrecoltată.
   Încele din urmă trebuieşte încă o dată subliniat că toate publicaţiile dinaintede începutul anilor 70, care vorbesc de existenţa şi caracterizarea virusurilornu sunt altceva decât fraude, deoarece abea de la începutul anilor 70 a existattehnologic posibilitatea aducerii de dovezi pentru existenţa virusurilor, aizolării lor, a caracterizării proteinelor şi subtanţei genetice (acizii nucleici).

   Marea dramă a ultimeor decenii de lasfârşitul secolului XX a fost aceea că virologii aveau nevoie de fondurifinanciare pentru cercetări, fonduri de care dispuneau concernele farma, dar pecare acestea nu erau dispuse să le ofere decât în schimbul rezultateloraşteptate de ele, adică a dezvoltării unor terapii costisitoare care săcontribuie la multiplicarea în absurd a veniturilor realizate de industriafarmaceutică.

Faptul că, tehnologic vorbind,virusurile nu au putu fi studiate şi cercetate înainte de anii 70, ştie oriceom de ştiinţă. Doar că din păcate “liniile directoare” în medicină erau dejastabilite de Rockefeller şi Carnegie încă de la începutul secolului XX. Iarceea ce învăţau tinerii noi medici era ceea ce se dorea a fi învăţat de către “servanţii”concernelor farmaceutice şi a marelui capital. Trist, căci aceasta a costatviaţa a milioane de oameni.
   Lucrurile acestea erau ştiute şi deOrganizaţia Mondială a Sănătăţii, care, fiind întrebată în legătură cu dovadaexistenţei virusului variolei, răspundea corect: în 1971, atunci OMS a căzut deacord asupra criteriilor de certificare a virusului variolei, caracteristicilebiochimice ale acestuia nu erau încă cercetate. În consecinţă criteriile erau:morfologia variolei, membrana coriollantois, care se dezvoltă în embrionii degăină. Formulare ciudată, dar care nu înseamnă altceva, în limbajul oamenilorobişnuiţi, decât apariţia unor pete şi în final necrozarea respectivei membrane(care este cea de a treia membrană, din imediata vecinătate a cojii unui ou şipe care embrionul o foloseşte printre altele şi ca organ respirator). Aceastaera DOVADA existenţei virusului variolei şi totodată simptomul caracteristicvariolei.

   Sper că este clar, nu? În 1971 vaccinareacontra variolei se justifica în baza dovezilor oferite de membrana oului degăină. Oul lui Columb?

  [ Nota Quibono : Faceţi un experiment! Intraţi în Internet pe GoogleFoto (imagini) şi daţi termen de căutare „virusulgripei”. La mometul în care am întocmit lista de mai jos (12.10.2009) seputeau vedea în cadrul primelor 10 file de căutări:

-         12 imagini şi scheme desenate foartefrumos, artistic chiar (în ordine de la Pag.1 la Pag.10 = 4, 1, 2, 0, 0, 2, 3,0)

-         4 fotografii monocromatice, dintre careuna alb-negru (Pag.2), cu forme diferite ale particulelor, care este apoi încăde două ori repetată, filtrată în culoare verde, şi de fiecare dată răsturnatăîntr-o altă pozitie. Cea mai remarcabilă este cea de la Pag.5 sub care aparetitlul „gripa spaniolă” care a avut loc în 1918-1919, în timp ce microscopulelectronic a apărut în 1931!!! Cred că şi un copil de şcoală generală pricepeimediat cât de neruşinată este încercarea de înşelare a cetăţeanului şi fraudape care unii (cine anume este în fond absolut egal) o practică prin intermediulmass-mediei de toate culorile.

   Repeţi căutareacu termenul „virusul hepatitei c” şi veţi găsi pe primele 10pagini, doar o singură fotografie alb-negru, care în fapt reprezintă oaglutinare, de ce anume nu se ştie (Pag.5). În rest numai desene colorate cufoarte multă fantezie, fotografii diferite (persoane, siringi, etc.) sau totfelul de „mascote” caragioase care pretind a avea „răspunsuri”. Asta esteTOT!!!

    Monumentalăeste căutarea sub termenul „virusul HIV”. Rezultat = zero. Doar desene foartefrumos colorate, cu care probabil că au mai scos un ban studenţii de la secţiade Design a Facvultăţii de Arte Plastice. (cautare limitată tot la primele 10pagini). ]
Virusurile: de unde vin? Ce fac? Care există întradevăr?

   În cadrul expunerilor, seminariilor saulucrărilor scrise am descris de mai multe ori rolul pe care virusurile îl joacăîn viaţa biologică, de unde provin aceste virusuri şi care virusuri anumeexistă în realitate.

   După ce în 1931 fizicianul berlinez Ruska acreat microcroscopul electronic, pentru prima oară a existat posibilitatea de aputea cunoaşte, vedea concret un virus, s-a lăsat deodată brusc a tăcereprofundă peste o mare parte a savanţilor din medicină, care până atunciteoretizau despre tot felul de virusuri care provocau tot atâtea feluri deboli. Nici unul dintre presupusele virusuri de până atunci nu au puturt fiefectiv vizualizate cu ajutorul noii tehnologii, atât în animale cât şi înoameni, fără a mai pomeni aici de vreo izolare, curăţare şi certificare aexistenţei acestor virusuri. Domeniul de „cercetare“ al acestorsavanţi era (şi din păcate mai este încă) chinuirea animalelor, ei fiindconduşi de fixaţia agentului patogen. Savanţii noştri sunt specialişti înturnarea de tot felul de lichide în creerul animalelor (vezi cercetareaturbării) în stomac, plămâni sau în ebrioanele din ouă (vezi cercetaeacancerului).

  Dar deoarece în toate acestea nu se puteaureleva bacterii, încă de la Pasteur  medicii au rămas atârnaţi de ideea fixă cum cădacă nu-i bacterie, trebuie să fie ceva mai mic, mult mai mic, foarte mic, caşi inexistent. Ceva atât de mic că nu se vede. O otravă (virus în latinăînseamnă otrava). Numai că, ei bine, acuma s-ar fi putut vedere, şi tot nu sevede. Ca la Eminescu, era pe când nu se vedea, acuma nu-i şi... tot nu se vede.

   În vremurile teribile ale celui deal treileaReich, au fost făcute experimente direct pe “sub-umani”: evrei, ţigani, slavi,homosexuali, etc. Iar după război,americanii au luat ce nu trebuia să ia de lanemţi. Dragostea de experimente dezgustătoare. Astfel în 1972 s-a evectuat unmare studiu pe membrii unei secte religioase din deşertul Nevadei, care seoferiseră voluntari (1200 de persoane-proiectul “White-coat”). Cercetătoriiamericani au injectat în aceştia tot ce se putea imagina că poate fi agentpatogen mai periculos, dar, dar....  totnimic. Bolile nu se transmiteau infecţios. Ştiu că am învăţat cu toţii laşcoală chestia asta cu molipsirea, epidemia, etc. Da mai ştiu că tot la şcoalăam mai învăţat încă foarte multe alte tâmpenii de care acuma râdem sau clătinămdin cap a silă.

   Până în ziua de azi există structuricertificate şi documentate ştiinţific, care sunt numite virusuri şi care toateîndeplinesc sarcini pozitive, doar la bacterii (bacteriofage), la unele algeverzi unicelulare de apă dulce şi la două alge filiforme de apă sărată. Încazul acestor virusuri avem de a face cu structuri care nu au metabolismpropriu, acesta fiind asigurat de celule, care prin intermediul acestorvirusuri livrează altor celule energie şi „material de construcţie“. Pentru cabacteriile să producă aceste particule, este necesară încălzirea sau radiereaacestora (la bacterii virusurile sunt denumite fage). Dacă aceste bacterii mor,alte bacterii ajută la formarea de noi fage stabile, care păstrază şitransportă substanţa energetică (ADN) şi substanţa de construcţie (proteinele).În ce măsură sunt transportate semnale care „pregătesc“ alte bacterii pentrucondiţii dificile, rămâne încă de cercetat. În orice caz, cu ajutorulvirusurilor (fagelor) este transtportată şi substanţa informaţională în formaADN, pentru formarea de noi proteine, care ajută altor bacterii să înlocuiascăşi complecteze informaţiile pierdute sau defecte. O acţiune negativă a acestorvirusuri nu a fost încă observată.

   În algele filiforme de apă sărată, din caream reuşit ca şi student să izolez virusuri, au fost de asemenea observate numaiacţiuni pozitive (transport de informaţie, energie şi material de construcţie).În organele algelor, în care în mod normal se formează sporii şi gameţii, sepot forma virusuri doar atunci când algelor le este “prea cald”. Virusurile vorfi preluate numai de spori sau gameţi, căci ele nu posedă membrană, şi cuajutorul acestora ajung în celule

   Astfel că se formează următorul tablou:toate celulele care posedă un nucleu, sunt rezultatul evolutiv al convieţuiriiimpreună a mai multor feluri de celule şi/sau bacterii, cum este cazul deexemplu şi în unirea dintre ou şi spermatozoid. Doar aşa, impreună, pot realizamai mult decât bacteriile sau celulele izolate. În biologie acest proces estedenumit endosimbioză.

(Vezi şiTeoria simbiozei celulare a Dr. Heinrich Kremer, la rubrica Medicinaintegrală).

Mitocondriile

   În celulele umane, doar mitocondriile,care au un rol esenţial în respiraţia celulei, arată ca şi bacteriile. O altăparte componentă a celulei, centrozomul, nu mai arată ca o bacteria şi chiarşi-a „predat” ADN-ul nucleului celulei. Controzomul se dublează înainteadiviziunii celulare, şi joacă un rol foarte important în desăvârşireadiviziunii celulare. În celulele muşchilor, centrozomul, care provine fărăîndoială din bacteriile spiralate, s-a transformat în fusul neuromuscular, încelulele nervoase din filamentele nervoase, şi de aceea celulele din muşchi şicele nervoase nu se mai pot diviza. Şi celelalte părţi ale celulei umane suntevident de origine bacteriană, dar pentru unele dintre ele acest lucru nu maieste atât de clar.

    Din două motive, virusurile sunt în modevident parte a endosimbiozei:

1.      Au o misiune pozitivă, de transportenergetic, de „material de construcţie” şi de informaţie, în timp ce şi-aumenţinut „independenţa”, putând să părăsească celula-gazdă. Proprietăţinegative nu au fost observate la virusuri. Experimentele de laborator cucelulele bacteriilor şi virusurilor (fagelor), care la o privire superficialăpar a avea acţiune negativă, sunt în fapt rezultatul cultivării forţate încondiţii extreme de laborator, care în mod normal în natură nu apar şi nu potfi niciodată observate.  

(Să ne reamintim aici nenumăratele declaraţii aleadepţilor teoriilor virale HIV, HCV, etc. care recunosc deschis faptul că nupot găsi virusurile respective, retrovirusurile, în organismul pacienţilor- veziGallo, Duesburg, Montagnier, etc.- ele fiind, atunci când unul sau altulrevendică „descoperirea” unui nou virus, în fapt, doar artefacte create înlaborator- vezi H.Kremer- Revoluţia tăcută a cancerului şi AIDS).

2.      ADN-ul lor este întotdeauna circular,la fel ca ADN-ul al tuturor bacteriilor. ADN-urile din celulele cu nucleucelular sunt însă întotdeauna filiformi.

Modelele virusurilor „patogene”,deci care provoacă boală, din lexicoane, manuale sau care se pot întâlni înInternet pe diferite Site-uri, sunt doar costrucţii artificiale, inventate.
  Imaginile luate cu microscopul electronic, care „chipurile” aratăvirusuri, ne prezintă în realitate fie părţi componente din celule specialpreparate în eprubetă (tratate cu diferite substanţe, care provoacă strssfiziologic celulelor, astfel încât acestea elimină anumite particule, fenomencunoscut sub termenul englez de <budding>) sau particule care fac partedin procesul de import şi export (transport intercelular) dintre celule. Încazul virusului Polio sau al altor virusuri, despre care se susţine că arprovoca tumorile cancericene, există imagini făcute cu microscopul electronic.Particulele cristaline „artificial” create în vacuum sunt în mod fals desemnateca fiind virusuri!

   Fotografiile din broşurile informative pe carecu foarte mare dărnicie ni se pun la dispoziţie de către Casele de sănătate,Ministrul Sănătăţii, institutele de cercetări cum ar fi „Victor Babeş” sauAsociaţiile pacienţilor pe diferite afecţiuni, (care sunt toate finanţate deconcernele farma, vezi de ex. Sanohep - sponsorizat de firma Hoffmann-La Roche)sau broşurile care duc campanii pro-vaccinare, şi despre a căror „sursă” nu nise dau niciodată explicaţii (studiu sau lucrare ştiinţifică publicată înjurnalele de spacialitate şi recunoscute de specialişti), se deconspiră singureca fiind doar mistificări: deoarece culturile de celule respective au fostspecial „preparate” în laborator iar particulele prezentate în imagini suntartificiale, iar cercetarea şi certificarea compoziţiei lor structurale(structurii lor) precum şi certificarea faptului că ele ar avea acţiunenegativă (agenţi patogeni), lipseşte.
  Astfel că orice „amator”, persoană particulară fără pregătire despecialitate, poate verifica singură dacă o anumită ipoteză asupra existenţeiunui anumit virus cauzator de boală este fundamentată ştiinţific sau nu, înmomentul în care va solicita autorităţilor de sănătate, virologilor sauimunologilor indicarea (numirea) studiile şi lucrările ştiinţifice care au fostpublicate în literatura de specialitate pe tema respectivă, şi în care se facedovada izolării, curăţării, fotografierii, cercetării şi descrierii biochimicea strucurii proteinice şi a ADN-ului, respecti ARN-ului.
  Astfel de publicaţii NU EXISTĂ!

   Toate articolele şi studiile din jurnaleleştiinţifice asupra virusurilor patogene se bazează pe metode de identificare indirecte,de exemplu pe relevarea unei anumite proteine sau a unui fragment de ADN (ARN)care se „presupune” că ar proveni de la virusul „X” sau „Y”, fapt care este considerata fi, prin consens, „izolarea” virusului. Dar dovezi cum că aceste proteine şifragmente sunt întradevăr părţi componente ale unui anumit virus NU EXISTĂ. Dinsimplul şi logicul motiv că, atâta timp cât nu cunosc întregul, nu pot ştii căun anumit fragment aparţine acestui întreg, sau altuia. Arătaţii o bujie demotor unui indian din jungla Amazonului, care nu a venit nici odată în contactcu civilizaţia modernă, şi cereţii să vă spună de unde provine piesarespectivă!
   Virusurile sunt definite ca particule(corpuri) foarte mici, care sunt produse în celule, care pot părăsi celula şiorganismul şi pot pătrunde din nou într-o altă celulă, în care se înmulţesc dinnou. Particula (corpul) unui virus constă din membrană (formată din proteine)care conţine o bucată de acid nucleic. Acizii nucleici ai virusurilor careîntradevăr există constau din două lanţuri ADN care se închid circular. Încazul virusurilor care întradevăr există nu s-a observat niciodată opatogenitate a acestora. Dimpotrivă.

   Atunci când este undeva, de către cineva,pretinsă existenţa unui virus, acest fapt nu se poate rezuma doar la cuvinte.Este nevoie de a se aduce şi dovezile respective, dovezi şi probe care suntclar stipulate în virologie. (Faptul că mare parte din virologi nu le respectă,este altă poveste). Astfel numai lucrările şi dovezile publicate în revistelede specilitate, care pot fi consultate, pot fi luate în considerare. Oricealtfel de speculaţii, scrieri, articole fanteziste, egal ce anume, nu mai poatefi considerat a fi ştiinţă. Desigur că într-o publicaţie de specialitate,lucrarea care prezintă şi pretinde descoperirea unui nou virus, trebuieşte însoţităşi de imaginile luate cu microscopul electronic.

   (Nota Qui bono: Mulţi se întreabă de ce nuse mai fac fotografii cu microscopul electronic unor virusuri foarte „actuale”cum ar fi HIV sau HCV. Motivul este simplu. Între 1971, când preşedintele Nixona declanşat „răsboiul contra cancerului” şi aproximativ 1983, când a devenitclar că cercetarea şi încercările virologilor de a descoperi virusul canceruluiau dat greş, prin microscopul electronic nu s-a relevat absolut nici un virus!Astfel că pentru virologi, acest lucru prezenta un foarte mare pericol şiincovenient. Riscau să rămână pe drumuri, lipsiţi de obiectul muncii. Tocmai deaceea începând din anii 80, virologii au renunţat din ce în ce mai mult lafolosirea microscopului electronic - efectuarea unei fotografii dureaza circa20 de minute şi costă doar cateva sute de dolari - precum şi la legile clasiceale virologiei, începând să facă „construcţii fanteziste” care să fie probatecu DOVEZI INDIRECTE şi acceptate prin consens).

   Interesant este că, în fapt, nu există întoată literatura ştiinţifică medicală nici o fotografie a unui virus care săprovoace o boală (patogen), fie el izolat sau fotografiat în interiorulcorpului, în celule, ţesuturi sau lichide.

   În cadrul prezentării dovezilor pentruexistenţa unui virus, un rol principal îl ocupă descrierea caracteristicilorproteinelor (membrana) şi al acizilor nucleici (ADN sau ARN). În lipsadescrierii exacte a acestor caracteristici, nici un test de relevare aprezenţei virusului respectiv într-un organism NU POATE FI STANDARDIZAT! (Estevorba aici de aşa-numitul „Standard de aur”).

   Caracteristicile proteinelor si ale acizilornucleici se pot studia cu ajutorul unui procedeu care se numeşte

gel-electroforeză. În cadrulacestui procedeu, proteinele sunt „despărţite în lungime” şi colorate. Seobţine astfel un tipar format din fâşii, care oferă informaţii asupra număruluişi mărimii proteinelor diferite din care este format virusul. Această procedurăşi rezultatele ei trebuiesc desigur să fie parte componentă a studiului ştiinţificde relevare a respectivului virus. Pentru nici unul dintre virusurileconsiderate a fi patogene nu există astfel de analize prezentate în lucrărileştiinţifice.

 Prin aceaşi procedură de gel-electroforeză sunt şi acizii nucleiciseparaţi de proteine şi analizaţi. Se naşte astfel un alt model de benzicolorate, care reprezintă acizii nucleici ai virusului. Aceste benzi mai suntdenumite şi „amprenta genetică” a virusului. Desigur că şi aceste rezultate aleanalizei acizilor nucleici trebuiesc fotografiate şi prezentate în lucrarearespectivă.

   Toate aceste proceduri sunt în fapt atât desimple, încît şi un amator, dacă respectă indicaţiile procedurilor, în douăzile poate obţine caracteristicile biologice ale unui virus. Şi totuşi nuexistă în nici o lucrare ştiinţifică, ce pretinde existenţa unui virus patogen,nici o astfel de documentare a caracteristicilor biochimice.

   Virusurile de acelaşi fel, au toate aceeaşimărime şi greutate. În cazul în care într-o fotografie sunt prezentateparticule de diferite mărimi, acestea nu sunt virusuri.

   Prin metode indirecte de relevare a unuivirus (de exemplu aşa-zisele teste anticorpi) nu pot fi relevate proteine carenu au fost în prealabil relevate direct de către cercetători în virusuri.Şmecheria este foarte stăvezie în acest caz: proteinele din sânge (globulinele)sunt declarate a fi anticorpi. În funcţie de condiţiile la care acestea suntsupuse în laborator, globulinele „se leagă” la anumite substanţe sau nu. Încazul unei „legări” se consideră că aceasta este o dovadă indirectă aexistenţei virusului. Această prezumţie este o fraudă istorică ce areconsecinţe dramatice.

   În zilele noastre este foarte des folositămetoda PCR, prin care se pot multiplica acizii nucleici ai unor virusuri.Această metodă poate avea sens numai în cazul în care există o cantitate foartemică de virusuri în organism. (Ori dacă există o cantitate atât de mică, cum dene îmbolnăvim?) Prin metoda de testare indirectă PCR, pe care virologii oconsideră arbitrar ca fiind directă, se pot face tot felul de manipulaţii. Spreexemplu testul PCR care este folosit pentru gripa aviară apare pozitiv saunegativ după ... poftă. În fapt acest test este întotdeauna pozitiv pentruoameni şi animale, căci acizii nucleici (secvenţa genetică) care sunt în acestcaz cautaţi şi relevaţi ca fiind specifici gripei aviare, se găsesc în toateanimalele şi de asemenea în om. Şi pisicile sunt testate pozitiv la H5N1! Şieste bine aşa, caci va trebui să ne vaccinăm nu numai noi, dar şi câinii,pisicile, hamsterii şi peştii din acvarii. Asta da afacere pentru industriafarmaceutică!

Ce sunt anticorpii şi ce semăsoară de fapt atunci când se face un test anticorpi?

   Conform definiţiei lui Pschyrembelanticorpii sunt „o posibilă reacţie a sistemului imunitar. Anticorpii nu aparîn mod natural.” Această definiţie a fost aleasă deoarece se ştie că persoanelecare au o mare concentraţie de anticorpi pot fi bolnave, iar cele cu oconcentraţie mică pot fi sănătoase. (Vezi situaţia din AIDS, unde pacienţii auo cantitate „uriaşă” de anticorpi). Medicina şcolastică diferenţiază întreanticorpii „străini” (pentru bacterii patogene, toxine şi virusuri) şi ceiproprii corpului (pentru celulele tumorale). În timp ce nouă ni se povesteştecă după un vaccin, prin formarea de anticorpi organismul va fi protejat, înmedicina şcolastică sunt descrise şi cazuri în care prezenţa anticorpilorreprezintă un dezavantaj pentru organism. Astfel de cazuri sunt alergiile,reacţiile de respingere a unor transplanturi precum şi bolile autoimunitare.

 Institutul Robert Koch afirmă că: o concentraţie mărită de gamaglobulinăîn serum indică în marea majoritate a cazurilor afecţiuni alergice. Valoriridicate pot însă fi constatate şi în cazul infecţiilor cu paraziţi sau altumorilor maligne. Dacă după un vaccin vor fi relevaţi anticorpi, medicinaşcolastică susţine că persoana respectivă este de acuma înainte protejată. Darse uită să se menţioneze că în ciuda anticorpilor prezenţi unele persoane seîmbolnăvesc iar altele, care nu au anticorpi, rămân sănătoase. O marecontradicţie avem aici în cazul anticorplor HIV, un test „pozitiv” însemnândaici o „condamnare la moarte” (în ciuda anticorpilor prezenţi, şi asta într-ocantitate extrem de mare), în timp ce în cazul anticorpilor contra variolei,prezenţa lor însemnând că persoana este „imună”.

   Cuvântul „Anti” înseamnă că imunoglobulinase poate „lega” numai la anumite proteine. Ceea ce nu este adevărat. Căci dacăare loc o „legare” sau nu, aceasta depinde de starea şi mediul în care se aflăproteinele: acidă sau bazică, oxidat sau redus. Iar aceste lucruri suntcunoscute oricărui cercetător care a facut astfel de experimente. Dar ce sepetrece de fapt în laborator?

   În primul rând din sânge se separă celuleleşi proteinele mari. Acest lucru se obţine de exemplu cu ajutorul uneicentrifuge. 99% dintre teste se efectuează cu serumul pacientului, adică cu„apa din sânge” care rămâne în urma separării. În continuare i se spunelaborantului ce anume trebuie testat prin anticorpi. Pentru aceasta suntfolosite anumite teste produse de concernele farmaceutice, teste ale cărorsubstanţe componente sunt păstrate secret (Legea concurenţei. Sub argumentul căalţi producători ar putea copia formula. Acelaşi lucru se petrece în fapt şi încazul vaccinurilor sau medicamentelor. În realitate practic nici un medic careprescrie un medicament nu ştie EXACT ce anume se află în el. Desigur căsubstanţa activă, de bază, este scrisă pe cutia medicamentului, dar ce anumemai conţine, asta nu ştie decat firma producatoare. Deci, teoretic, poateconţine orice!).

   Dacă se ajunge la o reacţie măsurabilă încadrul testului, acesta va fi calificat drept „pozitiv”. Până nu demult seconsidera că prin relevarea prezenţei anticorpilor specifici unui agentpatogen, este relevată automat o „acţiune de protecţie” imunitară, organismulcăpătând prin aceasta imunitate. Totuşi, de când cu AIDS, lucrurile stau exactpe dos, prezenţa anticorpilor HIV reprezentând garanţia dezvoltării acesteiboli, care poate duce la deces. Astfel că nu este de mirare faptul că nu existăun standard ştiinţific pentru titerii anticorpilor (cantitatea de anticorpi),iar măsurătorile testelor nu sunt niciodata comparabile. Şi mai puţin trebuiesă ne mire faptul că nu există nici un fel de criterii ştiinţifice în privinţacărui titer (de la ce cantitate de anticorpi în sus) în sistemul imunitar sepoate spune că reprezintă ceva, şi ce anume. 

   Laborantului i se spune că în setul detestare (primit de la compania farmaceutică) există mai multe proteine carecorespund exact structurii unui anume microb (cel bănuit şi căutat). Ori acestlucru este cel puţin ciudat, căci proteinele „cuprinse” în testul respectiv numai au nimic comun cu proteinele aşa cum se găsesc ele

într-un organism viu, şi deciele nu au cum să fie la fel cu cele ale unui microb viu din sângele (serul)unui pacient.

    CEEA CE INSEAMNĂ CĂ ACESTE TESTE NU POT FICONSIDERATE TESTE DIRECTE, SI NICI REPREZENTATIVE SAU STANDARDIZATE!

   În aceste teste este vorba (şi chiar acesttermen este folosit) de o denaturare a proteinelor. Aceste proteine ţinutesecret sunt numite „antigene”. Iar anticorpii se vor „lega” la ele, căciaceleaşi proteine existau în organism în momentul în care acesta a începutproducerea de anticorpi (contra acestor proteine). În seturile de teste maiexistă de asemenea coloranţi şi alte substanţe, care ajută la „sporirea saumultiplicarea” unui semnal pozitiv. Aparatura cu care se efectuează testeleeste şi ea standardizată pentru aceleaşi proteine ţinute secret de cătreproducător. (Remarcaţi vă rog că prin aceasta se realizează o „monopolizare”absolută a medicinii şi laboratoarelor, care în fapt depind de ceea ce lelivrează concernele farma).

   Pentru care anume motiv există circa 5% dinpopulaţia lumii la care în testele de laborator nu se observă nici un fel deimunoglobuline, despre aceasta nu se discută nicăieri şi nici nu s-au făcutstudii şi cercetări. În urma vaccinărilor, aceste persoane vor fi declarate ca „non-responder”adică lipsiţi de reacţia de răspuns. Interesant este că aceste 5% sunt practictoţi deţinători ai grupei sangvine AB.

 Acuma, multe lucruri din teoria şcolastică a anticorpilor se ştiu dejacă nu sunt adevărate. Doar că toată lumea are groază să se apuce să „schimbebiologia”. Şi totuşi acest lucru se va întâmpla, şi probabil că

intr-un viitor nu foarteîndepărtat. Fizica s-a schimbat de când cu teoria quantică, chimia este înplină schimbare datorită schimbărilor din fizică. Doar biologia , care artrebui să se bazeze pe chimie, şi implicit medicina, care se bazează pebiologie, rămân înţepenite.

   Astfel, dacă ar exista anticorpi specifici,componenţa florei intestinale nu ar avea voie să se schimbe! Ori ea se schimăîn funcţie de diferite condiţii. Apoi, anticorpii ar trebui să atace fetusul,sau laptele matern (care conţine anticorpi) să otrăvească sugarul. Desigur căeste foarte simplu formulată această fraza, dar ...

   Pe de alta parte în evoluţia unui om, caurmare a îmbătrânirii sau a unor şocuri, apar proteine noi, sau de exempluhormoni în perioada de pubertate, care ar trebui să fie atacaţi de sistemulimunitar, ceea ce ar provoca automat alergii, afecţiuni autoimunitare,dereglări de tot felul care ar putea conduce chiar la deces. Toate acesteabineînţeles că nu se întâmplă. Iar atunci când se întâmpla (ca urmare a unuidezechilibru între celulele ajutătoare Th1 şi Th2) ni se spune că din nou estela lucru nu situ ce fel de virus.

   Anticorpi împotriva virusurilor care, cel puţinştiinţific conform regulilor mai sus prezentate, nu există, binenţeles că nu aucum a se forma. Imunoglobulinele care sunt relevate prin teste sunt capabile dea se „lega” cu alte proteine, formând „corpuri”. Dar nu Anti-.

   Definiţia medicinei şcolastice precum că:„Anticorpii se formează în cazurile de boli infecţioase iar relevareaanticorpilor este o dovadă de protecţie (imunitate) împotriva bolii” estecontrazisă în fiecare zi de însăşi medicina şcolastică. Căci altfel cum sepoate ca în cazul pacienţiloe AIDS, care au un număr foarte mare de anticorpi(şi asta ar mai fi încă o întrebare: anticorpi contra... ce?) tocmai prezenţaanticorpilor atestă boala. La fel şi în cazul altor infecţiuni virale.Definiţia a fost pe tăcute modificată în: „Daca ai anticorpi înseamnă că eştibolnav!” Aşa ca ne jucăm cu anticorpii după cum ne convinenouă, doar ca să iasasocoteala. Financiară!

 

       Rezumat al unor articole ale biologlui şi virologului german StefanLanka.
                                           Traducere  Qui bono