Capitolul 4

Hepatita C: ca explicaţie ajung toxinele ca alcoolul, heroina si medicamentele

(pentru o mai bună înţelegere a testelor efectuate în Hepatita C, citiţi şi Capitolul precedent, despre AIDS, ambele afecţiuni fiind provocate de retrovirusuri, şi terapiat în mod foarte asemănător).

 

                                            „Unde este virusul Hepatitei-C? L-a vazut cineva?”  

                                       Michael Houghton (considerat  co-descoperitor al virusului Hep.C) la     

                                              al 8-lea Congres internaţional HCV de la Paris din 2001.

                                    „Şocurile toxice, ca de exemplu fumatul şi alcoolul, pot traumatiza

                                   ficatul, şi prin aceasta pot provoca instabilitate genetică.Celula umana  

                                  poate deci genera singura  „bucaţele” genetice, care vor fi de către

                                  cercetatorii ortodocşi  „pescuite” cu testul lor PCR şi pur şi simplu

                                 catalogate ca virus venit din afară. Inainte de a adopta teoria virusilor, este

                                necesar să se cerceteze exact, dacă este vorba despre virusuri - fapt care

                                    in cazul hepatitei C nu s-a petrecut încă.”

                                                  Richard Strohmann, Profesor de biologie moleculara şi celulara

                                                                     la Universitatea Berkeley din California.

 

 Mania HIV: focosul pentru terapia antivirală a Hepatitei C.

    Hepatita C este considerată a fi o inflamare a ficatului, provocata de un  virus (HCV). Boala, conform teoriei standard, se transmite prin sânge. Unul dintre cercetatorii care deja din 1970 a încercat sa trateze Hep.C medicamentos, a fost americanul Jay Hoofnagle. In 1978 a devenit membru al Autoritaţii USA pentru sănătate (NHI), şi de acolo şi-a continuat cercetarile.

    La această vreme, experţii de frunte, hepatologii, şi insuşi industria farmaceutică, erau înca de părere, că terapizarea pacienţilor cu Hep.C prin medicamente anti-virale, este prea grea şi prea periculoasă, deoarece aceste substanţe aveau mult prea multe efecte secundare, iar dupa administrare „aterizau” exact în acel organ, care oricum era afectat dinainte: în ficat. Din această cauză, în aceasta perioada nu s-au putut observa progrese in terapia medicamentoasă.

   Au existat, desigur, experimente cu Interferon, care era în aceea perioadă testat pe pacienţii bolnavi de cancer. Totusi aceste încercări nu au fost nici pe departe incununate de succes. Totuşi Hoofnagle era de părere ca doar prin preparate anti-virale se poate îndepărta virusul. Totuşi lumea cercetătorilor, cei de frunte, nu a luat parte la optimismul lui Hoofnagle. „Ideea, ca o boala de ficat sa o tratezi medicamentos stătea la aceea vreme în totala contradicţie cu medicina şcolastică” , povesteşte Hoofnagle 1997 revistei de specialitate The Lancet. „Şi astfel o afecţiune a ficatului nu era tratată medicamentos”.

   Şi aceasta nici nu poate surprinde, căci tocmai substanţe ca Interferon şi Ribavirin acţionează asupra corpului ca o chemoterapie, şi pot prin aceasta sa afecteze nu numai ficatul: dupa administrarea Interferonului s-a putut observa că s-au format herpeşi, sau ca numărul de celule albe (leucocitele) a scăzut simţitor, ceea ce are ca urmare o slabire a sistemului imun. De asemenea Interferonul poate influenţa sistemul nervos, şi astfel să provoace modificari psihice (depresii, dezorientare).

Efectele secundare ale terapiei medicamentoase HCV sunt deseori atât de puternice, încât terapia trebuieşte intreruptă.  „Avem nevoie de medicamente care sa fie mai efective si mai suportabile pentru organism, decăt cele din actuala terapie contra HCV, cu Interferon-alpha şi Ribavirin” spune Raffaele DeFrancesco, director cercetator, secţia biochimie de la „Instituto Ricerche Biologia Moleculare” din Roma. Prin aceasta totuşi un cercetator de renume ca DeFrancesco inţelege numai că trebuiesc noi medicamente create, pentru a elimina virusul. 

   Că s-a ajuns atit de departe cu terapia medicamentoasă, are ca şi cauza faptul ca omenirea s-a obişnuit puternic, in cap, sa ia in considerare concepţia de terapie care s-a impus din anii 80 in cazul HIV-AIDS, precum şi ideea că virusuril sunt cel mai mare cauzator de boli şi de moarte. Un model de „gindire” care a „infectat” şi concepţia despre hepatita. Şi astfel s-a ajuns ca deodată să se impună concepţia că afecţiunile ficatului pot fi tratate cu medicamente anti-virale.

   Daunele produse corpului omenesc şi in special ficatului, care sunt provocate de administrarea medicamentelor, sunt însă în general mai puţin severe ca in cazul terapiei AIDS. Acesta se datorează numai faptului ca pacientul care este descoperit HCV-pozitiv, face o terapie limitată în timp ( de regulă 48 de săptămini) cu Interferon şi Ribavirin, in timp ce la AIDS terapia este continuuă. Şi cu toate acestea pot şi in acest caz apare efecte secundare ca o anemie severă a sângelui, precum şi febră. Şi chiar şi Ribavirin poate avea efecte cancerigene, caci şi el acţionează ca o chemoterapie.

Cum se „manufacturează” un virus de Hepatita C

   Cercetătorii spun că, din studiile lor se poate deduce că un virus al hepatitei C a fost găsit si că aceste studii demonsrează potenţialul viral-infecţios al acestui virus. Totuşi studiile efectuate până acum nu fac decât sa ridice o serie de semne de intrebare tocmai prin încercarea lor evidentă de a demonstra existenţa a ceva ce nu este de găsit. Deja de la primele studii din 1978 publicate in revista „Lancet” prin care a fost recoltat sânge de la 4 pacienţi care se presupunea ca sunt bolnavi de hepatită non-A-non-B (aşa s-a chemat Hep.C pina la sfirşitul anilor 80), boală primită prin transfuzie de sânge. De asemenea a mai fost recoltat sânge de la doi donatori care erau implicaţi în doua cazuri de hepatită. Ulterior sângele recoltat a fost injectat intravenos unui numar de 5 cimpanzei care fusesere capturaţi in pădurile din Sierra Leone, in Africa.

   Totuşi nici unul dintre aceste animale nu s-a îmbolnavit (ce vreţi, maimuţe obraznice), deci ficatul lor nu  a fost afectat. In sfirsit in a 14-cea saptamina s-a putut constata o uşoară creştere a valorilor ficatului (transaminazele) pentru scurt timp, ceea ce in mod normal se poate interpreta ca o reacţie a sistemului imunitar împotriva prezenţei sângelui străin în corpul animalelor (şi deci nu ca urmare a unei infecţii). Pentru a exclude posibilitatea de a avea de a face cu reacţii ale sistemului imunitar ar fi trebuit sa existe o grupa de control. Asta înseamna că o altă grupa de cimpanzei ar fi trebuit sa fie injectaţi cu aceaşi cantitate de sânge uman recoltat de la pacienţi sănătoşi. Totuşi, un astfel de grup de control nu a existat. In loc de aceasta, un animal a fost izolat intr-un spaţiu separat fără a i se injecta ceva, si ţinut sub observaţie. Ca dovada pentru existenţa unui virus al Hepatite C cu potenţial infecţios acest studiu nu poate fi luat in considerare.

  Virusul Hepatitei C a fost „confecţionat” in 1987. Răspunzătoare pentru aceasta „faptă” a fost o echipă de cercetători, printre care şi Michael Houghton, de la firma californiană Biotech-Chiron precum şi Daniel Bradley de la autoritatea americaăa de sanatate CDC. Misiunea lor era de de a găsi un virus care provoaca hepatita C. Acesta ar fi urmat sa fie folosit ca baza (antigen) pentru a crea un test anticorpi pentru virusul Hepatitei C. Şi pentru ca nu s-a putut gasi un virus „complect”, sa luat decizia să se caute urme ale acestuia, dupa segmente din gene (particule de acid nucleic), despre care ulterior s-a „presupus” că ar reprezenta un virus. (Interesant aici ca virusul complect nu  a putut fi detectat microscopic, insa bucaţele din el-deci particule mult mai mici, au fost totuşi gasite. Nota Tad.)

Pentru aceasta a fost folosită o procedură de laborator speciala, Polymerase Chain Reaction (PCR), prin care o mini-bucăţica din gene ce nu părea a aparţine organismului gazdă a fost luată dintr-o particulă. Din aceasta cercetătorii au tras concluzia că au de a face cu o masă genetica a unui virus pâna la acel moment necunoscut.

   Totuşi, că in acest caz avem de a face cu un virus nu se poate spune, din motivele care au fost arătate şi in capitolele anterioare. Căci în fapt PCR este mult prea sensibil, adică el poate detecta frinturi genetice (bucaţele de DNA sau RNA) care în sine nu reprezită nici un fel de virus, ci despre care pur şi simplu s-a „presuspus” că ar fi frinturi de virus, fapt ce nu  a fost până in prezent niciodată dovedit. Fapt este că până in prezent nu s-a reuşit ca in sângele asa-zişilor pacienţi bolnavi de HCV sa fie relevată o structură virală corespunzatoare. Deci pâna in prezent nu a fost efectuată nici o curaţare şi izolare a acestui virus. Şi nu există nici un studiu sau lucrare stiinţifică, care sa dovedească că o aşa-zisă „inaltă incărcătură virală” poate fi corelată cu virusuri depistate cu microscopul electronic (viremia este un rezultat al măsuratorilor de laborator efectuate cu testul PCR, deci a marker-ului surogat, şi prin care medicii decid dacă este necesara aplicarea unui tratament medicamentos sau nu).

   Însuşi Michael Houghten, care este considerat ca şi co-descoperitor al virusului HC, întreba in 2001 la un Congres desfaşurat la Paris in faţa unui auditoriu foarte larg: „Unde este virusul hepatitei C? L-a vazut cineva?”

   Facând abstracţie de toate acestea, astfel de frinturi genetice au fost gasite in  tesuturile ficatului respectivelor maimuţe intr-o cantitate atât de mică, încât acestea nu ar fi putut nici pe departe să constituie cauza unei boli a ficatului. Totuşi pentru Chiron era clar: acesta este nemernicul de virus al hepatite C. Si astfel, pe aceste „presupuneri”, s-a trecut la crearea unui test anti-corpi. Numai testul Procleix, prin care conservele de singe sunt testate de existenţa eventuală a unui virus HC, aduce firmei Chiron 60 de milioane de dolari pro cvartal. Qui bono?

   Insăşi contradicţiile evidente sunt in acest context ignorate. Numai la aproximativ jumătate din pacienţii aşa-zişi infectaţi HCV pot fi găsite astfel de frinturi genetice, care „ar trebui” să provină de la un virus HC. Şi într-un studiu publicat in 1997 in „European Journal of Clinical Chemistry” (astazi „Clinical Chemistry and Laboratory Medicine”) se relevă că şi la cei care au fost la testul HCV testaţi negativ s-au găsit astfel de frinturi genetice, care in mod normal ar trebui sa provina de la virusul hepatite C. Şi in primul rând, precum susţin cercetatorii, faptul că la aceste frinturi genetice ar fi vorba de elemente virale venite „din afară” nu poate fi dovedit sub nici o formă.

    Prin aceasta cercetarile in domeniul hepatitei C nu îndeplinesc nici una dintre cele trei condiţii de baza prevazute de Postulatele lui Koch, care ar trebui sa fie îndeplinite pentru confirmarea unui factor infecţios, patogen. Căci primul postulat cere ca elementul declanşator al bolii (virus sau orice altceva ar fi) să fie depistat in cantitate mare la fiecare pacient (ceea ce aici nu este cazul). Al doilea postulat cere ca virusul sa fie izolat şi înmulţit (dar in fapt nu a fost niciodata găsit un virus HC in forma intactă). Iar al treilea postulat cere ca acest virus izolat sa fie introdus în animale ca cimpanzeii, şi care sa se îmbolnaveasca de aceeaşi boală. In acest caz la cimpanzei nu a fost transmis virusul, ci sânge de la nişte pacienţi „aparent” bolnavi de HCV, iar un control corect asupra experimentului nu a fost făcut.

    Se presupune deseori că virusul Hepatitei C se transmite prin acele infectate ale Junkeri-lor (CDC face chiar această cale ca raspunzatoare pentru marea majoritate a infectărilor din USA). Totuşi în studiul publicat in 1999 în „America Journal of Epidemiology” se arată o alta imagine. Scopul studiului era să demonstreze eficacitatea programului „needle exchange”, prin care dependenţii de droguri erau în permanenţă aprovizionaţi cu ace sterile, tocmai in ideea de a preîntimpina o infecţie HCV.

   Cercetările nu au putut totuşi confirma aceasta idee. Astfel, Junkies care au folosit in permanenţă acele sterile furnizate gratuit au fost depistaţi pozitiv HCV... mai des decit cei care nu au folosit aceste măsuri. Concluzia cercetatorilor: acest program nu ajută la prevenirea unei infecţii HCV. Cu alte cuvinte: când Junkerii folosesc în permanenţa ace sterile totuşi testele anticorpi sunt pozitive, sau, ca in cazul acestui studiu, tocmai acei Junkeri devin pozitivi!

   Totuşi testul anti-corpi (introdus in 1990) se foloseşte astazi pe scar largă. Prin aceasta sunt „ştampilaţi” unii pacienţii ca infectaţi HCV, li se spune că poartă in ei un virus mortal care distruge ficatul, dar care, desigur, d-abea dupa vreo 30 de ani va aduce ficatul la faza de ciroză. Aceasta cu toate consecinţele care apar de aici, ca terapii medicamentoase de lunga durată, care într-o formă sau alta tocmai acel organ îl afectează, în care au loc schimburile de materii chimice, adică...ficatul!

Deşi marea majoritate a pacienţilor nu au nici un fel de simptome de boală (nici măcar in ficat!), ei vor fi totuşi terapiaţi cu medicamente otravitoare tocmai pentru celulele ficatului în primul rând. Cum poate sfârşi aşa ceva ne relevă un studiu condus de Jay Hoofnagel, efectuat in 1995 şi apărut in NEJM, asupra efectelor substanţei Fialuridine (numele de medicament: Fiau), care a fost probat în terapia hepatitei B. Sfirşitul tragic al acestui studiu a fost ca 5 pacienţi au murit, iar 2 au fost salvaţi doar

printr-un transplant de ficat. De menţionat că nici unul dintre pacienţi nu a avut probleme de sănătate înainte de începerea acestui studiu.

   Cine totuşi susţine că medicamentele sunt într-o oarecare măsură eficace, trebuie să se mai gândească şi la faptul că de regulă în cercetarea HCV nu se efectuează studii controlate placebo, randomizate şi dublu-oarbe. Aceasta înseamnă că ar trebui sa existe un grup placebo (tratat cu aparente medicamente), care să fie tras la sorţi (randomizat), despre care să nu ştie nimic nici medicii şi nici pacienţii (dublu-orb). Pe deasupra aceste studii ar trebui să se desfaşoare pe o perioada de 30 de ani, cam cât se estimeaza astăzi ca-i trebuie bolii să ajungă la stadiul final, pentru a se putea dovedi daca pacienţii trataţi cu medicamente adevărate au beneficiat de o prelungire a vieţii în comparaţie cu cei din grupul placebo. Ori fără aceste condiţii, toate supoziţiile asupra eficacităţii acestor terapii sunt de fapt ceea ce sunt, simple supoziţii

Hepatita C poate fi justificata şi fără virus.

   Întocmai ca şi în cazul HIV/AIDS (Cap.3), tot aşa şi aici apar o serie de lucruri ciudate în cazul teoriei că un anume virus declanşează Hepatita C. Astfel există pacienţi la care, pe baza analizelor de sânge actuale, se constată valori ale ficatului mărite. Dar care totuşi la testul anti-corpi sunt negativi. Pe chestia asta, unii cercetatori care au descoperit o aşa-zisă „hepatită C ocultă”  (cumva francmasonică?) în loc să se gândească că poate în aceste cazuri nu este vorba deloc de existenţa vreunui virus. Aşa cum arată multe studii, se întâmplă de regulă ca pacienţi testaţi pozitiv, după o perioadă, „ca prin minune”, să nu mai fie pozitivi, fără ca ei să fi făcut ceva.

   Marea majoritate a celor testaţi pozitiv nu suferă în nici un fel şi nu au simptome. Si au numai atunci intr-adevăr insuficienţe ale ficatului, atunci când în joc au fost alcoolul, drogurile sau intoxicaţiile (medicamentoase sau otrăvuri). Ca dovadă este o „suprapunere” foarte evidentă şi anume, aproape 80% din dependenţii de droguri sunt testaţi pozitiv. Şi in legatura cu aceasta, Rainer Laufs, directorul Institutului de microbiologie al Universitaţii Hamburg şi unul din apărătorii de frunte ai teoriei existenţei virusului Hep.C, spune el insuşi: „Este de mirare faptul ca un rol atât de mare în răspindirea HCV îl joacă abuzul de droguri intravenoase.”

   Cel puţin cu această problemă ar trebui cercetătorii să se ocupe în mod serios, şi anume, singura cauza a Hepatitei C este virusul? Sau mai exista şi alte cauze. Sau există doar alte cauze? Dacă

într-adevăr în cazul Hepatitei C este vorba de o boală virală infecţioasă, atunci curba schematică a cazurilor ar trebui să aibe forma unui clopot, adica cu o zona de creştere puternică a cazurilor de infectaţi, iar când oamenii işi dezvoltă imunitatea impotriva virusului, curba ar trebui să fie descendentă. Totuşi aşa ceva nu se întimplă în cazul Hep.C.

   Numarul pacienţilor în Germania este de foarte multa vreme constant, intre 400.000 şi 500.000.

Deasemenea ar fi esenţial să se întreprindă studii care să cerceteze posibilitatea declanşarii Hepatitei C prin alcool, droguri sau medicamente. Este de altiminteri forte logic să ne gândim că alcoolul provoacă daune serioase ficatului, şi ca urmare la nivel celular apar „frinturi genetice” deformate, care vor fi de catre testul PCR interpretate ca urme ale virusului.

    Pentru asta pledează si simplul fapt că nici nu este nevoie de un virus, pentru ca dupa 30 de ani, din cauza consumului regulat de alcool, droguri sau medicamente, ficatul sa fie....făcut praf, să se ajungă la ciroză. Caci o astfel de misiune, în 30 de ani, o pot duce singure la bun sfirşit aceste substanţe toxice.

   Din păcate aceste fapte simple şi de bun simţ nu au loc in mintea cercetătorilor care vor neapărat să dovedească existenţa monstuoasă a acestui virus, luptă pe care o duc deja de peste 25 de ani. Şi pentru că nu ajungeau aceste toxine care au afectat ficatul, mai administram pacientului şi o chemoterapie, care ea însăşi constituie un pericol pentru ficat.

   Astfel, ar trebui reconsiderat în mod serios raportul costuri-foloase-riscuri în privinţa terapiei standard, şi ar trebui ridicată serios întrebarea dacă nu cumva în acest caz nu ar trebui urmate alte căi decât cea medicamentoasă. Oricum, cercetarile medicinei consacrate au dovedit că medicamentele nu constituie un factor de „succes de durată”.

   Un interesant mare studiu a fost publicat acum câţiva ani în „Annals of Internal Medicine”. Obiectul studiului l-au constituit conservele de singe congelat ale soldaţilor americani dintre 1948 până în 1954, şi care au fost testate pentru virusul Hepatitei C. Rezultatele au arătat că atât persoanele testate pozitiv, cât şi cele negativ, nu se deosebeau semnificativ în prezent, dupa un timp de aproape 30 de ani, în ceea ce priveşte starea de afectare a ficatului. Deasemenea s-a constat în cazul celor testaţi pozitiv, relativ puţine afecţiuni ale ficatului, sau decese datorate bolilor de ficat.

   Concluzia cercetatorilor: riscul ca, o persoana sanatoasa, care este testata pozitiv, la batrâneţe să facă ciroză este foarte exagerat de către cercetarea clasică. Deasemenea este mult mai plausibil ca substanţe binecunoscute prin toxicitatea lor să fie cauza principală a acestei afecţiuni a ficatului care se cheama „Heptita C”.  

   Concluzia: un test HCV pozitiv în mod evident nu are nici o semnificaţie asupra deciziei de a se administra o terapie medicamenoasă, sau nu. Deci nu există nici un motiv de a terapia pacienţii HCV pozitivi cu substanţe antivirale.

  (Pentru mai multe informaţii despre Hepatita C vezi cealaltă rubrică a site-ului, dedicată acestei afecţiuni.)

 

Vezi în continuare Capitolul 5