Capitolul3

AIDS: de la ancoră de salvare la bussiness-ul de miliarde de dolari

  

 

                                                                 








                                                          „Dacă există dovezi cum că virusul HIV estecauza AIDS,

                                                         atunci trebuie să existe documente care să certifice acest                                                         fapt, cel  puţin cu o mareprobabilitate. Dar astfel de                                                                                          documente nu există nicăieri!”.

                                                        KarryMullis, Laureat cu Premiul Nobel pentru chimie 1993,

                                                                             creatorul procedeului PCR

 

                                                    „Gallonu i-a scutit de psihoanalize nici pe cei maicunoscuţi  

                                                            cercetători ai fenomenului AIDS. Unul suferă de „mania

                                                     controlului”,altul este „necreativ”, şi de aceea are complexe,

                                                 iar un al treilea, zice Gallo, dacă e să vorbim deschis, e nebun.

                                                         Supărareazgomotoasă a lui Gallo este îndreptăţită, căci în

                                                   fond, în lupta pentru „Afacerea AIDS” este vorba despre mulţi

                                                                        bani,invidie, răzbunare şi mai ales de renume.”

                                                                                       Revista „Der Spiegel” 29/1995

 

                                                 „Nu trebuie să uităm că Galileo a fost pussub acuzare de către

                                                Inchiziţie, deoarece în 1634 a îndrăznit să sugereze că pământul

                                               nu este centrul universului. Lucrurile ar putea sta şi mai rău dacă

                                                             vom permite ştiinţei să devină ea însăşi inchiziţie.”

                                                  Richard Smith, şeful „British Medical Journal” între1991-2004,

                                                                   într-oscrisoare către revista „Nature”.

 

 

 Cei care au trăit anii 80, îşi mai aduc cu siguranţă aminte. Panica AIDSse răspândea fulgerător. Isteria era atât de mare, încât nu mai era loc pentruo dezbatere „la obiect”.

   Revista „Der Spiegel” anunţa în 1984 (la felca şi „Bild der Wissenschaft” cu un an înainte), cu binecuvântarea eliteimedicale, că până la mijlocul anilor 90 până şi ultimul german se va îmbolnăvide AIDS, iar doi ani mai târziu va muri, dispărând astfel naţia germană. Încomparaţia cu prorocirea asta, revista „Newsweek” în 1986 se arăta maimoderată: până în 1991 vor fi între 5 până la 10 milioane de americaniinfectaţi cu virusul HIV. Astăzi, în 2009, populaţia Germaniei se ridică lapeste 82 de milioane. Sunt tari băieţii aştia la prorociri. Nostradamus era miccopil pe lângă ei.

   Doar că statisticile vorbesc o cu totul altălimbă. De la declararea isteriei AIDS până în prezent, în Germania număruldeceselor atribuite AIDS nu s-a ridicat niciodată peste câteva sute anual. Spun„atribuite” căci în realitate decesele a fost în cea mai mare parte provocatede afecţiuni cunoscute înainte sub alte nume (de exemplu cancer limfatic sautuberculoză) care au fost redefinite ca AIDS.

   Nici Newsweek nu stă mai bine cu ghicitul înghioc, numărul raportat statistic al cetăţenilor americani catalogaţi ca fiindsuferinzi de AIDS se ridică la circa 750.000. Iar aceast număr este o cifrăcumulativă, adică nu ne indică numărul de noi infecţii pe an, ci toate cazurile,luate împreună, de când AIDS a început, pe la mijlocul anilor 80, să fiemonitorizată. Asta fiind o altă metodă şmechereasă de a impresiona şiînfricoşa. Căci în cazul, de exemplu, al accidentelor de circulaţie, nu ni sedă suma totală a morţilor de când există automobilul, ci suma deceselor cauzatede accidentele de circulaţie într-un an!

 Dar, aşa cum vom vedea şi mai departe, în ceea ce priveşte HIV/AIDS, neîmpiedicăm în permanenţă de astfel de „particularităţi”. Căutarea dovezilorpentru existenţa acestui HIV este împănată cu neregularităţi, contradicţii şiciudăţenii. Tocmai de aceea vom aduce în discuţie, la începutul acestuicapitol, îndoielile noastre asupra faptului ca HIV este cauza pentru AIDS,argumentele care ne determină să privim astfel lucrurile, şi motivele pentrucare este mult mai logic să luăm în considerare ca factori cauzatori consumul dedroguri şi/sau alimentaţia deficitară decât un misterios virus de negăsit penicăieri.

AIDS – ce este de fapt această afecţiune?

   Din capul locului definiţia bolii estecontroversată. Acquired ImmuneDeficiency Syndrome, ceea ce se traduce prin Sindromul Imunodeficienţei Dobândite. Altfel decât la afecţiunileobişnuite, această denumire nu este unitară, astfel încât şi din punct devedere statistic ne confruntăm cu o serie de probleme majore. Pentru ţările dinlumea a treia, OMS a adoptat în 1986 aşa-zisa definiţie „Bangui”, datorităcăreia un mare număr de bolnavi sunt etichetaţi (incluşi) în categoria AIDS.Este relevant poate aici faptul că acestor persoane nu li se face un test alsângelui, deci testul anticorpi, atunci când ele suferă de anumite simptome maivagi, cum ar fi de exemplu scăderea în greutate impreună cu diaree şiurticarie. Ori astfel de simptome sunt frecvente şi cunoscute de foarte multăvreme într-un continent cum este Africa, unde şi în ziua de azi o treime dinpopulaţie este subnutrită.

   În comparaţie cu situaţia de acolo, în ţăridezvoltate cum sunt USA sau Germania, pentru a fi declarat infectat cu AIDSeste nevoie de un test anticorpi pozitiv, precum şi de prezenţa cel puţin auneia din cele circa 26 de boli asociate AIDS, cum ar fi Sarcomul Kaposi,cancerul glandelor limfatice,  herpeszoster sau tuberculoză. Acuma, un pic de atenţie la următorul raţionament: dacăo persoană este negativă în urma testului anticorpi dar are Sarcomul Kaposi, eaare Sarcomul Kaposi. Clar, nu? Dar dacă persoana respectivă este testatăpozitiv şi are şi Sarcomul Kaposi, atunci ea are AIDS! Îmi  puteţi spune unde este logica acestui mod dediagnostizare? Eu unul nu văd nici una.

   Deci acest gen de definiţie este înşelător,căci lucrează cu supoziţii asupra cărora există îndreptăţite îndoieli: că HIVexistă (supoziţie); că HIV provoacă AIDS sau o boală, cum ar fi de exemplu SarcomulKaposi (supoziţie); că un test anticorpi pozitiv confirmă existenţa virusuluiHIV la pacient (supoziţie) etc.

Unde este dovada existenţei HIV?

   Se presupune că virusul HIV face partedintr-o categorie specifică de visrusuri, şi anume retrovirusurile. Aşa deci, pentrua dovedi că acest virus este un retrovirus, ar fi nevoie ca virusul să fieizolat şi curăţat de alte particule străine (pure virus), astfel ca el să poatăfi studiat şi fotografiat cu microscopul electronic.Toate fotografiile luate dela mijlocul anilor 80 până acum ne prezintă însă doar culturi de celule„aranjate”, stimulate în laborator săptămâni la rând, şi nicidecum particuledin sângele luat direct de la verun pacient.

   Abea în 1997 Hans Gelderblom de laInstitutul Robert Koch din Berlin a efectuat un astfel de experiment direct pepacienţi, experiment publicat în revista „Virology”. Dar în articolul luiGelderblom lipseşte curăţarea şi caracterizarea necesară pentru un virus (defapt fusese găsită proteina p24) şi deci nu se face dovada cum că particuleleprezentate ar fi virusul HIV.

   A doua fotografie cu particule din sângeleunui pacient provine de la National Cancer Institute. Particulele vizibile înea (proteine, fragmente ARN) nu prezintă morfologia specifică retrovirusurilor,nemai vorbind de un retrovirus anumte, HIV. De asemenea proteine cum ar fi p24sau p18 (prezente în fotografie), care conform părerii cercetătorilorconsacraţi în domeniul AIDS ar trebui să fie specifice pentru HIV şi care suntfolosite ca markeri HIV (surogat-markeri) sunt în fotografie relevate într-unnumăr atât de mic încât ele se încadrează în categoria „neinfecţioasă” pentruun ţesut uman (deci

într-o cantitate în care nuprezintă un pericol pentru sănătate).

   Astfel încât însuşi unul dintre „descoperitorii”virusului HIV, Luc Montagnier, a fost nevoit să recunoască în 1997 într-uninterviu acordat revistei de specialitate „Continuum”, că în culturile decelule fotografiate cu microscopul electronic, şi care ar fi trebuit să neaducă dovada existenţei virusul HIV, nu se poate vedea nici o particulă care săaibă caracteristicile specifice unui retrovirus!

   Ori, dacă în aceste fotografii nu se găseştenici măcar o particulă asemănătoare retrovirusurilor (nemai vorbind de oparticulă de retrovirus sau şi mai mult a unui retorvirus anume, special cum artrebui să fie HIV), consecinţa logică este că existenţa virusului HIV nu aputut fi dovedită!

   „Într-adevăr, HIV nu a fost niciodată găsitşi certificat în formă pură” aşa cum confirmă foarte mulţi specialişti, printrecare expertul în microscopie electronică Etienne de Harven sau medicii şicercetătorii Eleni Papadolulos şi val Turner din grupul australian Perth.

   Cu toate acestea în 2006 ni se prezintă dinnou, cu mândrie, o fotografie efectuată de un grup de cercetători germano-britanic care declară că „au descoperitstructura celui mai ucigător virus din lume”. Dar dacă privim mai cu atenţielucrarea cercetătorilor respectiv, apărută în jurnalul de specialitate„Structure”, constatăm că între ceea ce ni se spune şi realitate sund din noudiscrepanţe evidente:

-         din capul locului trebuie să subliniemfaptul că studiul respectiv a fost susţinut de Wellcome Trust, care se află subumbrela concernului farmaceutic GlaxoSmithKline, concern care face afaceri demiliarde de dolari anual prin vinzarea de medicamentaţie contra AIDS, cum ar fiCombivir, Trizivir şi AZT. Nu văd deci cum ar „îndrăzni” cercetătoriisubvenţionaţi de acest concern să spună că existenţa virusului HIV nu poate ficonfirmată;

-         din 75 de particule vizibile înfotodocumentul respectiv, la 5 nu se poate defini clar un nucleu, 63 au unsingur nucleu, 3 au un nucleu complect plus un fragment dintr-un alt nucleu, întimp ce 4 particule au câte 2 nuclee; particulele cu 2 nuclee erau mai maridecât cele cu un nucleu; ori „în fotografia respectivă nu se pot vedea nici unfel de particule cu două nuclee” spune biologul canadian şi expertul în AIDSDavid Crowe. „Pe de altă parte se ridică întrebarea: cum poate avea un virusdouă nuclee? Asta ar fi ceva absolut nou!”

-         la majoritatea perticulelor cu unsingur nucleu, acesta are o formă conică, în timp ce la celelalte 23 departicule nucleul are formă tubulară, triunghilară sau nedefinibilă;  deci şi aici este greu de înţeles cum acesteparticule în fond foarte diferite unele de altele ar trebui să ne prezinte unanume tip de retrovirus;

-         în altă ordine de idei, particulelesunt foarte diferite ca mărime; măsurătorile făcute de Briggs et al. Asupraparticulelor respective ne arată o variaţie între 106 şi 183 de nanometrii(miliarda parte dintr-un metru), ceea ce ne determină să considerăm că acesteparticule nu reprezintă toate acelaşi tip de virus;

-         pe de altă parte cercetătorul Aids ValTurner, care a efectuat la rândul lui măsurători asupra particulelor vizibileîn fotografie a observat că două particule (denumite şi „virioni”, ceea ce artrebui să sugereze că ele aparţin unui virus care a provenit din exterior) auun diametru mai mic chiar decât 100 de nanometrii;

-         pe lângă toate acestea, chiar autoriiarticolului recunosc faptul că cele două fotografii publicate (care aparţin unuiaşi aceluiaşi clişeu fotografic) „nu sunt reprezentative” pentru întreaga probă.Ori în acest moment trebuie să ne întrebăm: ce mărime şi ce forme aveauparticulele care se aflau pe părţile nepublicate din fotografia originală?Aceste informaţii nu ne sunt prezentate.

-         în acest context nu trebuie de asemeneauitat faptul că diametrul particulelor retrovirale (iar HIV se presupune a fiaşa ceva) conform surselor acceptate de către toţi cercetătorii, trebuie săaibe un diametru între 100 până la 120 de nanometrii, ceea ce diferă destul demult faţă de rezultatele măsurătorilor lui Briggs et al. De 106 până la 183!

-         „Pentru claritatea articolului şi aconcluziilor sale ar fi fost necesar ca cercetătorii respectivi să fi prezentato particulă complect curăţată şi caracterizată” remarcă David Crowe, „dar dinpăcate tocmai acest lucru nu arată în respectiva lucrare; însuşi autoriiarticolului afirmă că au fost fotografiate numai particule cu o „impuritateminimală”.

-         în articolul respectiv nu esteprezentată metoda de curăţare a virusului. În studiu ne se demonstrează faptulcă virusul HIV a fost fotografiat „în formă pură” adică curăţat de alteparticule. Se menţionează în articol chiar faptul că „analizaeletromicroscopică a arătat că preparatele nu aveau nucleele complectcurăţate”.

HIV = AIDS?

   Este HIV agentul patogen al AIDS? Să lăsămelita medicală să vorbească. Astfel, Reinhard Kurth, şeful Institutului RobertKoch din Berlin recunoaşte că: „Nu ştim nici măcar în mod exact, cum provoacăHIV boala” (interviu în „Der Spiegel” 9/2004). În acelaşi fel se exprimă şi Luc Montagnier, care în 1996într-un documentar francez realizat de jurnalistul Djamel Tahi, difuzat pecanalul Arte sub titlul „AIDS-marea incertitudine”, spune „Nu există nici odovadă ştiinţifică care să certifice faptul că HIV provoacă AIDS!”

   Dacă doriţi să vedeţi acest documentar, ceeacă vă recomand cu mare căldură, aveţi mai jos linkul (pentru versiunea în limbagermană; vă reamintesc că Arte este un canal TV bilingv, francezo-german; suntsigur că veţi putea, cu un pic de răbdare, găsi în Internet şi varianta înlimba franceză, pentru cei care se descurcă mai bine în această limbă):

http://video.google.de/videoplay?docid=-1939176342201582669&ei=cI2ASqbHMaLa2gLBgundBg&q=aids+video&hl=de

   Iar deja cu 12 ani înainte, în 1984,Montagnier spunea: „Singurul mod prin care putem să certificăm faptul că HIVprovoacă AIDS, este să demonstrăm acest lucru într-un experiment pe animale”.Ori un astfel de experiment nu a fost niciodată realizat.

Testul anticorpi HIV, testul PCR, numărătoarea CD4: o certitudine ca laloterie

   Cele mai importante mijloace de diagnosticale medicinei AIDS sunt:

1. Testul anticorpi (testul HIV)

2. Testul PCR pentru încărcăturavirală

3. Numărarea celulelor-T,respectiv a subgrupei CD4.

 Toate aceste metode sunt metode-surogat, înlocuitoare, cu care medicii,în baza analizelor de laborator, decid dacă o persoană este bolnavă de AIDS saunu. Asta înseamnă că, în loc să fie cercetate simptomele adevărate ale bolii(aşa-numitele elemente clinice finale), aşa cum este normal în medicină, suntluate în considerare speculativ anumite modificări. Dacă numărul celulelor Tcreşte într-un anumit interval de timp, atunci scade riscul îmbolnăvirii cuAIDS. Totuşi, aşa cum am mai spus (vezi Capitolul 2), rezultatele unei astfelde metode sunt îndoielnice mai ales în legătură cu certificarea existenţeivirusului, fie că este el HIV, HCV, SARS, BSE, H5N1 sau H1N1. Foarte frecventaceşti markeri surogat s-au dovedit a provoca concluzii false. Dar să le luămpe rând.

   Mai întâi, testul anticorpi HIV: la bazaacestui test se află teoria antigen-anticorp a medicinei alopate. În aceastăteorie se pleacă de la supoziţia că sistemul imunitar luptă (oribil termen)împotriva

aşa-numiţilor antigeni(particule minuscule), care sunt recunoscute de către corp ca fiind străinelui. Această confruntare declanşează în sistemul imunitar o reacţie imunitară,care la rândul ei provoacă formarea unor gene specifice întreptate contraantigenelor respective.

   Acuma, acest aşa-numit test anticorpi HIVpoate evidenţia numai anticorpii, ceea ce înseamnă că o singură dată măcar,cândva, este nevoie de găsirea virusului. Căci numai aşa, cunoscând antigenul, putemstandardiza testul anticorpi HIV la acest anumit antigen (al virusului HIV).Altfel spus, numai aşa se poate stabili prin acest test dacă există în organismanticorpi HIV sau nu (atâta timp cât HIV nu a fost certificat, găsit, testelenu pot „şti” ce anume să caute).

   Tocmai de aceea nu poate surprinde atuncicând pe instrucţiunile de folosire ale testului anticorpi, producătorul facemenţiunea: „Nu există un standard recunoscut pentru certificarea anticorpilorHIV în sângele uman.” Sau cum titra săptămânalul „Die Woche” în 1993 în bazaunui articol publicat în „Nature Biotechnoloy” de către Grupul de la Perth(Australia): „Loteria testului AIDS”. Iar în continuare se putea citi înarticol: „Testul anticorpi nu măsoară ceea ce ar trebui să măsoare: infecţiaHIV. Aacest test dă rezultatul de pozitiv şi în cazul unei foste tuberculoze.”

   Păi, la ce reacţionează atunci acest test,dacă la HIV nu reacţionează? La fel cum am explicat atunci când am prezentat„definiţia AIDS”, exact aşa se petrec lucrurile şi aici. Se crează un test„global”, să spunem aşa. Pe la mijlocul anilor 80 s-au selectat pur şi simplu,din sângele pacienţilor AIDS grav bolnavi, anumite proteine care au fostfolosite pentru standardizarea testului.

   Faptul că aceste proteine au ceva în comuncu HIV sau măcar în general, aşa, cu vreun retrovirus, acest lucru nu a fostnicodată dovedit. Şi într-adevăr testele anticorpi nici nu au fost vreodatăspecial calibrate pentru HIV, aşa cum avertiza Thomas Zuck de la FDA (organulde controlare şi omologare a medicamentelor din USA) în 1986; de fapt probele de sânge au fost scanate doar pentru a ficercetat gradul lor de impuritate (ceea ce se potriveşte cu cele scrise în „DieWoche”, anume că testul HIV putea reacţiona pozitiv şi la persoane careavuseseră tuberculoză, dar şi o serie întreagă de alte simptome, printre caresarcină sau o simplă gripă). Totuşi oprirea folosirii incorecte a tesului de scanare(screening) ca test HIV „nu era practică”, ne spune Zuck. Presiuneaunanimă  asupra cercetătorilor, de aprezenta în sfârşit un test HIV era mult prea mare. Aşa că... aţi vrut test,na-vă test!

   Nemai vorbind de faptul căcercetarea AIDS ortodoxă a răsturnat cu capul în jos şi cu partea cealaltă însus imunologia şcolastică, şi cu aceasta tot fundamentul ei logic, prin faptulcă un test anticorpi pozitiv putea certifica o afeţiune letală. Normal ar fi caun nivel ridicat de anticorpi să arate că o „bătălie” contra unui agent patogenfusese câştigată şi că astfel pe viitor organismul este protejat în faţaagentului patogen respectiv (organismul devine imun). Iar deoarece la pacienţiiAIDS se găsesc doar anticorpi, dar niciun HIV, este de asemenea ilogic săîncepi cursa pentru un vaccin.

   Însuşi acelaşi Reinhard Kurth, şeful de laRobert Koch din Berlin se exprima astfel în „Der Spiegel” din 2004: „Cinstitvorbind, nu ştim ce anume ar trebui să se întâmple în cazul unei vaccinări,pentru a putea fi protejat de AIDS!”

   Nici în cazul testului PCR (Polymerase ChainReaction) lucrurile nu stau mai bine. Atâta timp cât HIV nu  a fost încă găsit, nici acest test nu poatefi standardizat, adică să ştie ce să caute, şi deci implicit nu poate stabiliîncărcătura virală (numărul de virusuri pe mililitru de sânge). Prin aceastăprocedură sunt într-adevăr cele mai fine particule, urme de substanţă genetică(ADN, ARN), depistate, dar nu poate spune nimeni dacă aceste urme aparţin unuivirus sau provine de la o celulă sau de la orice altceva.

   Hans Ludwig Sänger, profesor de biologiemoleculară şi laureat al Premiului Robert Koch în 1978 spune: „HIV nu a fostniciodată izolat, şi tocmai de aceea acidul nucleic al acestuia nu poate fifolosit ca standard pentru un test de încărcătură virală PCR.” O serie de altestudii confirmă faptul că testul PCR este lipsit de valoare în diagnosticulAIDS, cum ar fi de exemplu lucrarea publicată în 1999 în revista despecialitate „Annals of Internal Medicine” ( 05.01.1999, pag 5-24 ) sub titlul„Diagnoze greşite în infecţiile HIV datorate testului de încărcătură viralăPCR”. Vedeţi în acest contexr ce spune însuşi Karry Mullis despre PCR, pentrucare a primit Premiul Nobel, şi cât de utilă poate vi această procedură ca testpentru stabilirea încărcăturii virale, în documentarul mai sus amintit„AIDS-marea îndoială”. Acuma, dacă nici Karry Mullis, părintele, creatorulacestei proceduri PCR, nu ştie cum funcţionează aceasta, şi nu-şi poate daseama dacă procedura sa este sau nu bună pentru un astfel de scop, atunci măîntreb cine oare ştie?

   Aceaşi imagine o avem în cazul numărăriicelulelor T. Celulele ajutătoare T sunt o grupă specială de limfocite T care auun rol „ajutător”. În funcţie de cantitatea de citokine pe care le eliberează,aceste celule se împart în două subgrupe, care îndeplinesc funcţii diferite. Ogrupă, denumită celule ajutătoare T de tip 1 este implicată în răspunsulimunitar al celulelor, în timp ce celulele ajutătoare T de tip 2 participă larăspunsul imun umoral.

   Nu există nici măcar un singur studiu caresă confirme enunţul  (the hallmark)teoriei HIV/AIDS conform căruia HIV, ca urmare a unei infecţii, distrugecelulele T. Chiar şi cel mai important studiu asupra AIDS, studiul Concorde din1994 pune sub semnul întrebării recensământul celulelor ajutătoare T ca elementde diagnosticare în AIDS. Iar o serie întreagă de astfel de studii confirmăconstatările studiului mai sus amintit. Printre altele lucrarea publicată în1996 în „Annals of Interne Medicine” ( 01.10.1996, pag.605-613 ) sub titlul„Markerii surogat în studiile clinice: inducere în eroare?”. Toate acesteaînseamnă că „recensământul celulelor ajutătoare T în HIV/AIDS aduce tot atît demultă certitudine în diagnostic precum datul cu banul”.

   „Una dintre cele mai perfide şi nesănătoasecalităţi ale „modelelor” ştiinţifice, este aceea de a da la o parte adevărul,şi a se plasa ele în locul acestuia”. Spune Erwin Chargaff, profesor debiochimie la Columbia University din New York. „Şi deseori astfel de „modele”joacă rolul unor „ochelari de cal” care limitează câmpul vizual. Încredereaexagerată în „modele” a dus la crearea unui caracter artificial şi fals în maridomenii ale cercetării naturii.”

    Cât de uşor pot fi manipulate astfel deteste (markeri surogat) ne arată cazul biofirmei Serono. Firma elveţiană adorit, prin preparatul ei Serostim, să împiedice scăderea drastică a greutăţiicorporale la pacienţii AIDS. Pentru aceasta Serono a încercat la sfârşitulanilor 90 o nouă definire a reducerii gerutăţii (AIDS wasting), scop în care afost creat un test medical computerizat care avea aparent ca scop măsurareamasei celulare corporale (body cell mass). Iar testul chiar a fost pus înaplicare de către medici.

   Drept urmare medicii au prescris Serostimpacienţilor care conform testului respectiv prezentau o scădere (pierdere) amasei celulare corporale. Printre altele să menţionăm aici că o astfel deterapie costa circa 20.000 dolari. Ceea ce era însă foarte ciudat, era faptulcă pacienţii cărora în urma testului li se diagnostica o pieredere arespectivei mase celulare, în realitate nu slăbiseră deloc. Din contră, chiarse îngrăşaseră!

   În consecinţă s-a efectuat o anchetăjuridică (lucru care din păcate se întâmplă prea rar) care a constatat că peste80% din prescrierile de Serostim erau complect inutile. Şeful investigaţiilorrespective, Michael Sullivan, a calificat testul ca fiind „vrăjitorie Voodoo”,fapt pentru care firma Serono a trebuit în final să plătească o amendă de 700de milioane de dolari, a treia sumă ca mărime care a fost vreodată plătită caurmare a unui caz penal de acest gen.

Drogurile, medicamentele şi subnutriţia provoacă AIDS

   Există o serie de indicii care ne arată căAIDS – un conglomerat format din câteva zeci de afecţiuni de mult cunoscute –este explicabil prin folosirea drogurilor toxice precum şi a unor medicamente(virostatice, antibiotice, etc.) şi de asemenea ca urmare a unei nutriţiideficitare. Astfel 80 % dintre copii din USA şi Europa care au fost declaraţi capacienţi AIDS provin de la mame care în timpul perioadei de sarcină şi-au injectatintravenos droguri, despre care se ştie că distrug sistemul imunitar. Şi dejaprimii pacienţi care au fost diagnosticaţi AIDS în USA, erau consumatori dePoppers, cocaină, LSD, heroină, Ecstasy sau amfetamine, care cu toate au acţiunedevastatoare asupra sistemului imunitar. De altminteri autoritatea antidrogamericană NIDA a confirmat de foarte multă vreme acţiunea substanţelor cum arfi heroina sau drogul homosexualilor Poppers (inhalat de nitrite) ca extrem detoxice şi imunosupresoare.

   Din punct de vedere chimic nitritele sunttransformate în organism în oxid de azot. Aceasta face ca sângele să fieîmpiedicat în capacitatea sa de a transporta oxigen. Deci oxidează. Iar primelezone care au de suferit într-un astfel de caz sunt înveluşurile externe alevaselor capilare (epiteliile). Iar când aceste daune se transformă în cancer,atunci se vorbeşte despre afecţiunea numită Sarcomul Kaposi, adică o tumoare avaselor de sânge, care este diagnosticată foarte frecvent la pacienţii AIDS.

   Acest proces de autodistrugere este foarteuşor de remarcat mai ales în plămâni, deoarece aceşti Poppers sunt inhalaţi.Tocmai de aceea ţesuturile pulmonare sunt distruse, ducând la apariţia dematerial organic mort, care nu poate fi eliminat de sistemul de detoxificare alcelulelor, care la rândul lor sunt slăbite. Urmarea este logică, pe un ţesutmort apar ciuperci şi bacterii, care digeră (se hrănesc) cu acest „gunoi”. Prinaceasta se şi explică de ce foarte mulţi bolnavi diagnosticaţi AIDS suferă deafecţiunea de plămâni numită PCP (Pneumocystis carinii pneumonia), care deregulă este provocată de un puternic atac fungic.

   Sistemul imunitar al acestor persoane esteslăbit, fapt care este „factorul comun al formprii PCP”, aşa cum stă scris încărţile de medicină. Deci acest fenomen este cunoscut!  „Iar afecţiunea (deficienţa imunitară pefondul căreia apare PCP) a fost provocată experimental la şoareci prinsubnutriţie sau injectare de corticoide (Cortison) sau ciclofosfamide” deci cusubstanţe, care întocmai ca şi medicamentele folosite în terapia AIDS,acţionează distrugător asupra sistemului imunitar (imunosupresoare). Toateacestea fac evident faptul că nu avem nevoie de nici un fel de virus HI pentrua clarifica AIDS, adică o afecţiune care este practic sinonimă cu SarcomulKaposi sau cu PCP.

   Tocmai de aceea bolnavii etichetaţi ca fiindinfectaţi cu AIDS suferă fie de subnutriţie, cum este cazul ţărilor sărace dinAfrica, fie sunt dependenţi de droguri, cum este cazul pacienţilor din ţăriledezvoltate (USA şi Europa în special). Pe deasupra, studiile efectuate ne aratăcă sterssul provocat organismului de către consumul de droguri este factorulcare duce la o re-aranjare a secvenţei genetice (ADN) în celule, fenomen întimpul căruia apar particule de celule (fragmente de ARN) care sunt de origineendogenă (adică produsul propriului organism), ceea ce contrazice fundamentalspeculaţia industriei medicale, conform căreia aceste fragmente (particule)sunt „urmele” genetice ale unui virus care a invadat (infectat) corpul. Însprijinul acestei „speculaţii” nu a fost până astăzi adusă nici cea mai micădovadă ştiinţifică. Pur şi simplu aşa se consideră, prin consens. Mă întreb cumse simte oare cineva, căruia i se spune că este bolnav prin „consens”?

Începutul anilor 80: drogurile, cum ar fi Poppers, şi AIDS

   Cinci tineri homosexuali (Gays) bolnavi aufost factorul declanşator, în 1981, al isteriei mondiale denumităAIDS.Cercetătorul american Michael Gottlieb de la Centrul Medical al Universityof California din Los Angeles, care i-a monitorizat pe aceşti tineri, visa sădevină descoperitorul unei noi maladii, necunoscută încă, şi astfel să intre şiel în cărţile de istorie. Pacienţii respectivi sufereau de PCP. Acest fapt eraneobişnuit, căci această afecţiune nu apare la tineri, ci mai degrabă lanou-născuţi care au venit pe lume cu un defect genetic al sistemului imunitar,sau la persoane în vârstă, care aveau sistemul imunitar afectat deadministrarea de medicaţie imunosupresivă (cu ce se terapiazăcancerul?-chemoterapia este cunoscută ca acţionând imunosupresiv!).

    Este clar că, din dorinţa de agăsi ceva nou şi spectacular, nimeni nu şi-a mai dat osteneala să caute cauzareală a îmbolnăvirii acestor pacienţi. În loc de aceasta, s-a creat impresia căavem de a face cu ceva nou şi „misterios”, ceea ce a creat baza „descoperirii”unei noi afecţiuni, care trebuia deci botezată (o „hot stuff” – o povestefierbinte gen Hollywood). Astfel că la data de 5 iunie 1981 autoritateaepidemiologică americană CDC, în jurnalul ei informativ săptămânal „Morbidityand Mortality Weekly Report” anunţa descoperirea unei noi afecţiuni ucigătoare.Ştire preluată imediat de mass-media americană, care se dă în vânt după chestiid-astea apocaliptice.

   În articolul din jurnalul săptămânalrespectiv se specula chiar că noua afecţiune se transmite prin contact sexual,fiind deci vorba despre o afecţiune infecţioasă (molipsitoare). Dovezi nuexistau în sprijinul unor astfel de supoziţii, dar nu face nimic, nu? Cei cincinu aveau nici simptome identice, nici nu avuseseră în nici un mod contact unulcu altul. Dar asta ne este relevant uneori. Mai important este să ştim... Qui bono? Cine profită?

   Şi oricum: „Sexul, poveste veche de treimiliarde de ani (în regnul animal şi nu numai), nu putea fi specific pentru unanume grup de persoane, şi în consecinţă nu putea deveni un agent patogenplauzibil pentru „nou desoperita boală.” Aşa cum spune Pter Duesberg de la Universityof California. „În munca ştiinţifică superficială a lui Gottlieb se ascundeaînsă un factor de risc comun celor cinci homosexuali, neluat în considerare, şianume consumul de droguri, în primul rând de Poppers, inhalaţii cu nitriţi.”Termenul de Poppers provine de la pocnetul pe care îl face deschiderea uneifiole, un fel de „pop”.

   Inhalaţiile de nitriţi nu ereau în nici unceva nou. Încă de la jumătatea sec.XIX au fost folosiţi în terapia angineipectorale, şi anume ca mijloc de relaxare a musculaturii (Muskel-Relaxans).Însă utilizarea lor pe scena homosexualităţii datează de pe la 1963. Începândcu acest an s-a înregistrat un adevărat „boom” în direcţia sex-drogurilor. Dealtminteri, în general consumul de droguri a înregistrat o creştere masivă înanii 60-70, perioada războiului din Vietnam şi cea hippie.

   Grupările Gay s-au arătat desigur foarteinteresate de proprietăţile de relaxant muscular ale nitriţilor. Aceastadeoarece „în timpul unui contact sexual anal, musculatura anală a parteneruluipasiv se relaxa, permiţind o mai facilă penetrare pentru penis”, aşa cum relatajurnalul de specialitate „Medical Aspects of Human Sexuality” încă în 1975.Substanţa se putea prepara uşor chiar şi acasă, iar preţul, de câţiva dolaripentru o fiolă, era foarte moderat. Astfel încă aşa-numiţii „Poppers” au intratfoarte repede în folosirea curentă a membrilor scenei homosexuale.

   Conform relatărilor autorităţii antidrogamericane NIDA, profitul adus de aceşti Poppers era în 1976 deja de 50 de milioanede dolari (3 dolari pro fiolă reprezintă 16 milioane de fiole, sau doze). În1979 existau deja mai mult de cinci milioane de persoane care consumau regulat(mai mult de o dată pe săptămână) Poppers.

   Partea proastă a Poppers este aceea că:atacă sistemul imunitar, materialul genetic, plămânii, ficatul, inima şicreerul, provoacă daune sistemului nervos, scleroză multiplă, acţionează cafactor cancerigen, etc. Dar şi fără „etc.” cred că este suficient de clar căaceşti Poppers sunt o otravă pentru organism.    

 Avertismentul „inflamabil, poate cauza moartea atunci când este inhalat”este în mod normal imprimat pe etichetă. Dar se pare că unora nu prea le pasăde astfel de lucruri. Semnale de alarmă au apărut în literatura de specialitateîncă din anii 70. L.T.Sigell avertiza într-un articol publicat în 1978 în„American Journal of Psychiatry” că inhalatele de nitrit sunt recunoscutepentru acţiunea lor cancerigenă, avertizare pe care o făcea şi Thomas Haley dela Food and Drug Administration (FDA) în 1980.

   Aşa se face că „New England Journal ofMedicine” (NEJM), unul dintre cele mai importante magazine ştiinţifice dinlume, considera, în mai multe articole apărute în 1981, că posibila cauză a AIDSeste stilul de viaţă „pe banda de depăşire”. Acest stil se caracterizeazăprintr-o nutriţie extrem de proastă şi prin folosirea pe timp lung aantibioticelor şi antifungicelor (la care se adaugă nenumărate alte medicamentecare sunt folosite în chemo-terapiile antivirale, cum ar fi chiar preparatelecontra AIDS, printre care AZT, ddc, d4T, Aciclovir sau Ganciclovir) care aveauefecte dăunătoare asupra mitocondriilor (partea celulei care se ocupă cuproducerea de energie).

   Pe lângă Poppers, desigur că şi consumul dedroguri bine cunoscute constituia un factor agravant suplimentar. În „meniul”homosexualilor apăreau des Crystal Meth (metanfetamină), cocaina, Crack,Barbiturate, Ecstasy, heroină, librium, LSD, Mendrex, MDA, MDM, Mescaline,ciuperci halucinogene, Purple Haze, Seconal, Special K, Tuinol, Opitol, .....lista este mult prea lungă.

   David Durack ridica o întrebare relevantă îndecembrie 1981, în articolul de fond apărut în acelaşi NEJM: Cum poate AIDS săfie atât de „nou şi necunoscut până acum”, când homosexualitatea şi virusurilesunt vechi de când lumea? Mai degrabă, după părerea lui Durack, stilul de viaţăal celor dependenţi, mai ales inhalatele de nitriţi (Poppers) este cel caretrebuie considerat ca şi cauză a îmbolnăvirilor respective. Acest stil de viaţăaparţinea tuturor celor etichetaţi ca fiind infectaţi cu noua maladie.

   Un aspect pe care şi autorul american RandyShilts îl evidenţia în cartea sa bine cunoscută, apărută în 1987, „The BandPlayed On”: „Poppers = cauza AIDS, clarifică de ce această afecţiune se limitala New York, Los Angeles şi San Francisco, trei dintre cele mai importantecentre ale comunităţilor Gay.” (element evident luat în considerare şi înraportul săptămânal din 24 septembrie 1982 publicat de autoritatea antidrogamericană ).

    Durack observa că „singurii pacienţi AIDScare nu sunt homosexuali consumatori de droguri, sunt aşa-numiţii Junkies,adică dependenţii de droguri, injectate intravenos, fără însă a fi şihomosexuali (circa 33% dintre pacienţii AIDS din ţările dezvoltate)”. Junkiessunt în general numite persoanele care, prin consumul îndelungat de droguri,şi-au ruinat sănătatea.

   Dacă s-ar fi adus de la bun început, în modcorect clarificările necesare în ceea ce priveşte grupul de risc AIDS, atenţiaoamenilor ar fi fost îndreptată în direcţia corectă, şi nu ar fi fost nevoie denici un fel de virusuri pentru a explica AIDS. Doar că dintr-un stil de viaţă sănătos nu se fac bani! Nu câştigă nicitraficanţii de droguri, dar nici medicii şi industria farmaceutică, de careoamenii sănătoşi desigur că nu au nevoie. Iar celor care nu consumă droguri nuli s-ar fi putut inocula FRICA. Deci... Quibono? Cine profită?

   Mult mairentabil financiar este să băgăm spaima-n toţi şi să ne vindem medicamentele,să facem cercetări în Nirvana, să ne prezentăm ca salvatorii omenirii. Aşa cavom inventa ceva ce nu există, virusul HI.


După doar 2 ani de Crystal Meth

Cum a fost dată la o parte tema „viaţa pe banda de depăşire”

    Este evident că au existatgrupuri de interese care au încercat (şi în mare parte chiar au şi reuşit) săşteargă din atenţia opiniei publice stilul de viaţă haotic al categoriilor derisc respective. Primul pas a fost făcut în direcţia „coafării” statisticilor,pas făcut de către autorităţile americane CDC. În rapoartele sale săptămânale,categoria de risc Junkers a fost intenţionat redusă ca procent (din totalul decazuri AIDS). Într-unul dintre rapoarte acest procent a fost diminuat la 17% întimp ce homosexualii ocupau 73%. Deci se încerca „criminalizarea”homosexualităţii.

   Şi doar atunci când jurnalişti „încăpăţânaţi”au insitat în aflarea adevărului, cum ar fi de exemplu jurnalistul american JohnLauritsen, CDC a recunoscut că de fapt că 25% din pacienţilor AIDS carefuseseră încluşi în categoria „homosexuali” erau de fapt Junkers. Tocmai deaceea pentru Junkers era menţionat un procent de 17%, în loc de procentul realde circa 35% (deci practic fiecare al treile bolnav). 

   Americanii au de foarte multe ori un modciudat de a gândi. Mare parte dintre Junkers proveneau din generaţiile carefăcuseră războiul în Vietnam. Deci veterani, eroi care luptaseră pentru patrie.Dar care, ca urmare a şocurilor psihice provocate de acest război, o luaseră pecalea drogurilor (poate pentru a uita toate cele trăite acolo). Ori, cum săacuzi un veteran al războiului din Vientam. Aşa că, s-a pus totul în cârcahomosexualilor. Pe de altă parte însă, şi noi, europenii, avem mai nou prostulobicei de a înghiţi nemestecat tot ce ne prezintă americanii cum că ar fi„adevărul adevărat”.

   Pe de altă parte, în general mulţihomosexuali proveneau din familii privilegiate sau bogate, permiţându-şi să setrateze în clinici universitare sau private (şi de acolo deci erau preluaţi şide mass-media), în timp ce „sărăntocii” de morfinomani Junkers „dispăreau” fărăsă li se acorde prea multă atenţie. În jurnalele de specialitate, foarte mulţimedici relatau asupra cazurilor de AIDS în rândul homosexualilor (cum spuneam,aceştia dispuneau şi de sumele necesare pentru a fi trataţi de medici), astfelcă iniţial AIDS a avut şi un alt nume, GRID, adică „Gay Related ImmuneDeficiency”, sau pe scurt, boala homosexualilor.

   În acest moment s-a produs o refocusare aatenţiei opiniei publice de la tema consumului de droguri (inclusiv Poppers)către tema sexualităţii. Foarte multă lume ştie cam cum se desfăşoară  „viaţa sexuală” a unui homosexual, dar foartepuţini ştiu ce sunt aceea „Poppers”. Corect? Foarte mulţi jurnalişti, dardesigur şi omul de rând, nu ştie ce-s aceia Poppers, în schimb se gândeşteimediat la „sodomia” homosexualilor. Astfel se şi explică titlul primului marearticol  din „Der Spiegel” din anul 1983:„O epidemie care deabea începe: molima homosexualilor, AIDS, o avecţiune asistemului imunitar, a ajuns în Europa!”

   Se poate foarte clar observa cum întreagaconcepţie asupra afecţiunii respective este orientată (canalizată) spre ideeaunui „virus ucigător” care provoacă slăbirea sistemului imunitar, idee care afost imediat preluată de cercetători cum erau Gallo sau Montagnier, înurmătorul an, 1984.

   Pe deasupra, industria chimică (producătoarede nitriţi, Poppers) precum şi cea farmaceutică, producătoare de medicamentaţieantivirală, au finanţat articole şi reclame în presă, care pe de o parte disculpauîndrăgiţii Poppers, pe de altă parte stimulau vânzarea de medicamente. 

   Iar aici apare, după părerea mea, laturapenală a poveştii noastre: atâta timp cât cu bună ştiinţă, cauzele reale aleunei „probleme de sănătate” sunt ascunse, acuzându-se alte cauze (virale) cuintenţia vădită de a vinde mai bine propriile produse (a câştiga mai mulţibani!) acest lucru implică serioase probleme juridice!

      Din păcate nu a folosit la nimic nicifaptul că încă de la începutul anilor 80 numeroşi oameni de ştiinţă auavertizat prin scrisori redacţia jurnalului „The Advocate”, cea mai importanăpublicaţie a scenei homosexuale americane. Aceste avertismente au fostignorate, ba pe deauspra în jurnal au apărut o serie de noi reclame pentruPoppers produşi de firma Great Lakes Products, cel mai mare producător desex-droguri la acea vreme. În respectivele reclame se arăta în mod fals căstudiile oficiale au certificat aceste produse ca nefiind toxice, precum şi căele nu aveau nimic de a face cu AIDS. Ba chiar se sugera că Poppers, la fel caşi vitaminele, aerul curat, mişcarea şi soarele, aparţin unui stil de viaţăsănătos. Bună glumă, dar când este vorba despre bani...   Qui bono? Cine profită?

   Nici astăzi nu este altfel. Deşiingredientele drogului au fost în 1988 şi 1990 interzise datorită înaltei lortoxicităţi, azi putem totuşi citi pe „Allaboutpoppers.com”  un site care face reclamă stilului de viaţă„drogat” (dacă imi este permis să mă exprim astfel) următoarele: „ De ce seface atâta tevatură pentru o substanţă absolut sigură, care aduce atâta bucuriemilioanelor de oameni? Păi, vă spunem noi de ce: tocmai pentru că Poppers aducbucurie acestor oameni.”

   Organizaţiile importante ale scenei Gay ţinde decenii o mână protectoare deasupra Poppers. Şi asta desigur din multeconsiderente economico-financiare. „Publicaţii ale scenei Gay, cum ar fi deexemplu „AIDS Treatment News” sunt recunoscute ca fiind purtătoarele de cuvântşi mijloacele de răspândire ale teoriilor clasice despre AIDS, şi ele suntcitite de activişti, doctori sau cercetători” ne spune Epstein.

   O altă contribuţie importantă la declarareaAIDS ca fiind o infecţie virală o are autoritatea epidemiologică americană CDC(Centers for Disease Control andPrevention), care de la bun început s-a arătat potrivnică dovezilorprecum că în apariţia bolii este implicat consumul de droguri. Faptul că CDClucrează de foarte multă vreme mână în mână cu industria farmaceutică, nu maieste de mult şi pentru nimeni o noutate. Astfel că şi concepţia precum că oriceboală chipurile „nouă” are un factor patogen de origine virală, deasemenea nu maisurprinde. Documentele şi dovezile care nu se portivesc în acest model, suntlăsate la o parte. Deşi în 1982 expertul CDC Haverkos a efectuat trei sondajeîn rândul pacienţilor AIDS, toate trei soldate cu acelaşi rezultat: drogurile,cum de exemplu sunt Poppers, joacă un rol preponderent în apariţia bolii.

   Dar CDCa respins pur şi simplu acestestudii, efectuate de unul dintre importanţii ei colaboratori, Haverkos, care dealtfel, în 1984 a părăsit CDC, trecând la autoritatea americană antidrog. Sondajelesale au apărut în cele din urmă în 1985 în jurnalul „Sexually TransmittedDiseases”. Această publicare a determinat un alt mare ziar, „Wall StreetJournal” să publice un articol, în care se concluziona că abuzul de drogurieste atât de larg răspândit printre pacienţii AIDS, încât într-adevăr acestuifapt, şi nu unui virus, i se datora afecţiunea respectivă, cel puţin în faza eiprimară.

   Astfel de articole însă nu erau luate înseamă. Omenirea era „dresată” deja cu multe decenii înainte în direcţia „vânătoriide virusuri”. Aşa se preda ( şi se mai predă încă) în şcoli, aşa se învaţă înfacultăţile de medicină, aşa sunt (dez)informaţi jurnaliştii, care la rândullor ne (dez)informează pe noi. Aşa că, cine să ia în seamă studiile şiarticolele respective?

   Deja de la al doilea raport săptămânalasupra AIDS (3 iulie 1981) al autorităţii americane pentru epidemii, în care serelatau cazuri  „neobişnuite” de boală,nu se scotea un cuvânt despre droguri. „La vremea respectivă, CDC era de altfelsingura sursă de informaţii în această direcţie, astfel încât nu aveai cu ce săcompari relatările CDC.” Îşi aminteşte Hans Halter, cel care a scris primularticol de fond pe tema AIDS în 1983, în revista „Der Spiegel”.

     Halter,el însuşi medic specialist în afecţiuni genitale, a analizat la acea vreme,împreună cu un prieten virolog, datele puse la dispoziţie de CDC. „Ne-a fost clar”,presupunea la acea vreme Halter, „că un retrovirus, care se transmitea prinspermă sau sânge, era vinovatul. Desigur că eram conştienţi şi de faptul căsistemul imunitar al homosexualilor, aşa cum arătau şi studiile efectuate pânăla acea dată, era serios afectat de consumul excesiv de antibiotice, droguri şiPoppers.”

    Cu atât mai ciudat apare afirmaţia lui Halter,din acelaşi articol mai sus amintit, precum că: „Ipoteza Poppres nu stă înpicioare: o grupă de control formată din homosexuali a inhalat aceaşi Poppersfără a se îmbolnăvi”. Adeastă afirmaţie nu contrazice numai afirmaţiileanterioare ale lui Halter, prin care se recunoaşte efectul nociv asuprasistemului imunitar. Ci mai mult, dacă într-adevăr a fost efectuat un astfel destudiu cu un grup de control, aceasta nu înseamnă că ipoteza „Poppers” nu maieste valabilă.

   În primul rând trebuie să cercetăm cuatenţie studiul respectiv: cât de exact a fost efectuat acest studiu?; a fost„lucrat curat?”; argumentaţia finală este concludentă? Doar că aceastăanalizare a amintitului studiu nu poate fi făcută, căci strudiul.... nu este degăsi! Iar Halter însuşi, în momentul în care i-am cerut să ne dea sursastudiului, nu a putut-o face. În loc de aceasta el ne-a trimis la cartea luiShilts „And the Band Played On” (amintită mai sus). Ori, în această carte sepoate citi exact contrariul, căci conform lui Shilts folosirea de Poppers esteo explicaţie plauzibilă a AIDS: „Toţi cei care s-au îmbolnăvit, au inhalatPoppers!”.

   Şi oricum, există persoane care deşi consumădroguri (cum sunt de exemplu Poppers) nu se îmbolnăvesc de cancer limfatic(care duce la diagnosticul de AIDS); lungumea perioadei în care au fost în modregulat regulat consumate drogurile, dozajul, stilul general de viaţă,caracteristicile individuale şi genetice joacă întotdeauna un rol. Nu toţi ceicare într-o seară fumează foarte mult, până li se face rău, vor muri peste unan de cancer la plămâni.

New York, februarie 2005: de la consumatorii de „Superdroguri” la pacienţiiinfectaţi cu „Super AIDS”

   Pe 11 februarie 2005, Dr. Thomas Frieden, unfuncţionar al Departamentului sănătăţii din New York,  a păşit în faţa microfonului şi a anunţatpresupusa apariţie a unui nou virus HI, care părea a fi rezistent la circa 20dintre preparatele anti-AIDS. Presa mondială a reacţionat isteric (ce subiectgras pentru presă, nu?). „Die Welt” titra: „Super-AIDS în New York”. Iar„Sueddeutsch Zeitung” specula: „Un homosexual bolnav de AIDS, care s-a infectatla un „barebackparty” (ceva de genul unui party unde participanţi umblau „cufundul gol”) a dus la descoperirea noului virus”. Printre altele însă semenţiona că respectiva persoană consuma în mod curent cocaină şi Crystal Meth(metanfetamină), şi că participa la orgii care durau nopţi întregi.

    Ceea ce însă a uitat să menţionezemass-media este faptul că pacientul respectiv, în vârstă de 46 de ani, avea înspatele său o „cură” de trei luni cu Crystal Meth, astfel încât corpul său, înmomentul în care s-a prezentat la doctor, era deja o „ruină”. Această„omisiune” a fost criticată de „San Francisco Bay Times” la sfârşitul luifebruarie 2005. Respectiva persoană începuse deja la vârsta de 13 ani săconsume regulat droguri. La început marihana şi alcool, mai târziu cocaină sauCrystal Meth, droguri cel puţin la fel de toxice ca şi Poppers, care de altfelse pare că figurau şi ei în „Meni”-ul pacientului respectiv. Acuma, să mă ierteDumnezeu, dar după 33 de ani de consum regulat de astfel de substanţe, cam cumar fi vrut să se simtă individul? Sănătos tun? La un asemenea stil de viaţă,mai este nevoie de vreun virus?

   Toate acestea ne arată că avem de a face cuun pacient AIDS în sensul tipic, clasic. De la primele cazuri, relatate laînceputul anilor 80, pacienţii erau persoane (homosexuali) cu grave dependenţede droguri, între 30 şi 45 de ani. Faptul că aceşti pacienţi nu puteau fiajutaţi printr-o chemoterapie care le mai dădea o măciucă-n cap, printoxicitatea înaltă a medicamentelor folosite, care aveau efect imunosupresor(dar, Doamne, ce să mai subpreseze la sistemul lor imunitar, şi-aşa făcutzob!), pare evident şi pentru un copil. Faptul că pacientul acesta nu răspundeala 20 de tipuri de medicamente AIDS nu se datora faptului că el fusese infectatcu un „Super-Virus”, ci faptului că organismul său nu putea să mai suporte şipreparatele respective, şi ele la rândul lor foarte toxice.

   La scurt timp după toate acestea a apărut unarticol în jurnalul „Science” în care se concluziona: trebuie mai întâi să sedovedească faptul că ceea ce era în acest caz denumit „o nouă tulpină virală”produce îmbolnăvirea. Iar Jacques Normand, şeful secţiei de cercetări AIDS dincadrul autorităţii americane antidrog, confirma într-un interviu pe care i l-amluat pentru jurnalul săptămânal german „Freitag”: „Întrebarea dacă avem de aface cu un Super-Virus sau nu, nu a primit încă nici un răspuns”. Şi nu sepoate exclude posibilitatea ca drogurile să fie principala cauză a problemelorde sănătate ale respectivului pacient de 46 de ani”, mai recunoştea în acestinterviu Normand.

   Aceste opinii cântăresc foarte greu, dacă negândim că atât jurnalul „Science” cât şi autorităţile americane respective,sunt de fapt purtători de cuvânt ai tezei oficial-dogmatice, cea a infectăriiHIV.

Gallo 1994: nu HIV, ci sex-drogurile Poppers provoacă AIDS

   Cu un deceniu înaintea evenimentelorrelatate mai sus, în 1994, fostul şef al departamentului AIDS din cadrulautorităţii americane antidrog, Harry Haverkos, în cadrul unei conferinţe lanivel înalt a organizaţiilor americane de sănătate, la întrebat critic peRobert Gallo: „Dacă HIV este atât de uşor transmisibil prin sânge, atunci cumse explică faptul că printre pacienţii AIDS care suferă de Sarcoma Kaposi nusunt persoane care au primit preparate din sânge, şi desigur, invers, persoanecare au primid sânge donat de la bolnavi AIDS (înainte de a se şti de HIV) carenu au Sarcoma Kaposi?”

   Iar răspunsul lui Gallo a fost: „Înrealitate nu avem materialul genetic al HIV şi deci nu am găsit nici HIV încelulele tumorale ale pacienţiloe AIDS, care au dezvoltat Sarcomul Kaposi.” Înconcluzie HIV nu este agentul patogen pentru AIDS în combinaţie cu SarcomaKaposi. Pe când Poppers sunt. Pentru a putea mai bine aprecia valoarea acesteimărturii a lui Gallo, să ne reamintim că Sarcoma Kaposi, alături de afecţiuneapulmonară PCP, sunt cele două afecţiuni (în tările deszvoltate din Europa şiAmerica de Nord) care sunt luate în considerare da dovadă a unei infecţii AIDS(dovadă indirectă, desigur). Revista „Der Spiegel” în 1987, defineşte SarcomaKaposi ca fiind o afecţiune provenind din lumea homosexuală!

„Der Spiegel” pe drumul jurnalismului de senzaţie

   Deoarece nu se prea descurcă cu dovezileconcrete, medicina se ocupă mai degrabă ceva mult mai distractiv, cu sexul.Până la sfârşitul anului 1982 au apărut în USA duzini de articolecare relataudespre „noua boală misterioasă”. Ulterior acestui an, articolele s-au înmulţitcu sutele. Şi în permanenţă, în aproape toate aceste articole, se vehiculateoria unui virus transmis pe cale sexuală, deci, un pericol pentru întreagaomenire. Sexul este vechi de când lumea, iar tema a fost întotdeauna „picantă”.Rolul de lieder în această direcţie l-a preluat în Germania revista „DerSpiegel”, care, începând cu 1983, a publicat circa 20 de articole-titlu pe temaHIV-AIDS în paginile ei, depăşind astfel în amploare toate celelalte articolepe teme medicale, inclusiv cele asupra cancerului.

   Deja la sfârşitul anumlui 1984 „Der Spiegel”era sigur: „Bomba a fost amorsată”, articol în care se relata: „Molima aizbucnit din ghetto-ul homosexualilor în afară, nici femeile nu mai sunt însiguranţă.” Un an mai târziu, lucrurile erau clare pentru „Der Spiegel”:„Promiscuitatea este motorul epidemiei”. Iar mai departe în articol se puteaciti: „Între timp este clar că afecţiunea a început să se răspândească în afaragrupului iniţial de risc, cel al homosexualilor şi Junkies”. Desigur, celelaltejurnale importante

s-au alăturat jocului imediat.„Bild am Sonntag” titra „AIDS - acuma mor şi femeile”.

   Isteria era generală, şi ajunsese deja şi laHollywood. Linda Evans (Denver Clan) făcea în fiecare noapte crize de isteriaşi striga după ajutor, căci într-un film fusese sărutată de Rock Hudson, careîntre timp fusese testat AIDS pozitiv. Lui Bo Derek îi interzisese soţul să maisărute partenerii de film, până când aceştia nu se prezentau cu atestatul de lamedic cum că sunt... „sterili”. Mă refer desigur la HIV. Iar exemplele potcontinua la nesfârşit. Acuma, faptul că HIV nu se transmite prin sărut, era ochestie minoră, în comparaţie cu frica indusă oamenilor.

   La începutul anilor 90 „Der Spiegel” oscilaîntre prevestirile sumbre şi speranţele descoperirii unei terapii AIDS eficace.Astfel în 1991 era citat acelaşi Gallo care preconiza crearea unui vaccinanti-HIV în cel mult 10 ani (au trecut aproape 30! şi tot nimic). Dupădezamăgirea provocată de AZT, în 1995 se puneau din nou speranţe în firmaHoffmann-La Roche şi în cercetările pentru preparatul Saquinavir.

   Însă 1996 aduce cu sine pesimismul: „Se parecă AIDS nu poate fi ţinut sub control, posibilităţile unei terapii sauvindecări neputând fi încă întrezărite.” Un an mai târziu, în 1997, din nousperanţe: „Newsweek şi New York Times anunţă posibilul sfârşit al pericoluluiAIDS.”  Dar după cum ştim deja, despresfârşit nu poate fi vorba nici azi, în 2009. Ca urmare, „Der Spiegel” îl citaîn 2004 pe şeful Institutului Robert Koch, Reinhatd Kurth, care spunea căcitez: „căile către crearea unui vaccin contra HIV sunt din păcate blocate.”

   Cercetătorul fenomeneului mass-media,Michael Tracey constata: „povestea AIDS este marcată de ignotanţă şi atracţiacătre groaznic şi sânge, de frică de moarte, agresiune şi inuman”. Aceasta estetocmai forţa motrice a jurnalismului, a mass-mediei. Poveşti care ne orbesc, neîmpiedică să descoperim adevărul, care descriu ca perfect reale situaţii şicazuri care nu pot fi documentar certificate, relatări lipsite de eticăprofesională, doar cu scopul de a creşte tirajul sau rateingul.

Qui bono? Cine profită?

AIDS nu este o afecţiune transmisibilă sexual

   „Simplul, dar politic incorectul adevăr estedoar rareori rostit: temuta epidemie heterosexuală HIV nu a avut niciodată loc”constată Kevin Gray în jurnalul american „Details” la începutul anumlui 2004.Procentul de răspândire a afecţiunii în populaţiile ţărilor dezvoltate a rămasde la începu şi până azi practic neschimbat. În USA de exemplu, numărul celorconsideraţi a fi infectaţi cu HIV a rămas constant, de circa un milion ( 0,4%din totalul populaţiei americane), din 1985 şi până astăzi. Ori, asta pricepeşi un copil, nu poate fi o epidemie. Având mai ales în vedere şi calea„standard” de răspândire a bolii, cea sexuală. Nu-mi pot închipui că americaniis-au călugărit cu toţii acum 15 ani!

   Pe deasupra atât în USA cât şi în Germania,din totalul pacienţilor AIDS, 50% sunt homosexuali consumatori de Poppers, iaralte circa 30% sunt Junkers, iar alte 7% sunt pacienţi care au ambele„caracteristici”. Deci, consumul de droguri este tipic pentru aproape 90%dintre pacienţi!

   În schimb, în ţările subdezvoltatestatisicile oficiale ne prezintă o cu totul altă imagine:

-         procentual există acolo mult mai mulţibolnavi;

-         femeile şi bărbaţii sunt în măsurăegală afectaţi de boală;

-         mai ales persoanele subnutrite suntafectate de AIDS.

     Toate acestea ne arată clar că simptomeleAIDS sunt condiţionate de factorii de mediu cum sunt dorgurile şi abuzul demedicamete (ţările dezvoltate), precum şi de subnutriţie (ţările sărace).Devine tot mai clar că teoria virală nu stă în picioare. Căci un astfel deagent patogen ar fi trebuit să-i atingă pe toţi oamenii, din toate categoriilesociale şi grupurile de risc, atâta timp cât nu cumva luăm în considerare ideeanăstruşnică precum că din 1985 încoace nimeni nu ma face sex! Cât priveşteargumentul cum că folosirea prezervativului a stopat epidemia, haideţi să fimserioşi. Limitarea afecţiunii la anumite grupuri sociale clar definibileexclude ideea infecţiozităţii virale a AIDS!

   Toată această poveste este foarte serioasă,dar (şi nu este deloc rău) au apărut deja şi glume pe seama AIDS: „Cum senumeşte o persoană care afirmă că s-a infectat cu HIV de la prietena sa? Unmincinos!”

   Că AIDS nu este o boală transmisibilă sexualne-o arată clar şi studiile mari şi bine concepute, serioase, efectuate pe tema„Sex şi AIDS”. De exemplu atudiul din 1997 publicat în „America Journal ofEpidemiology” de către Nancy Padian, studiu desfăşurat pe o perioadă de 10 ani(1985-1995). În acest studiu nu a fost găsită NICI MĂCAR O SINGURĂ PERSOANĂtestată ca negativă, care să fie ulterior infectată prin contact sexual decătre o altă persoană, bolnavă (deci testată pozitiv). Adică altfel spus: ratade transitere a bolii pe calea presupusă, a fost zero, nulă. Doar că....


Actorul Robert Gallo în rolul "Pinocchio"

23 Aprilie 1284: apariţia la TV a lui Gallo a consacrat dogma virală

   Virologul american Robert Gallo a apărut în23 Aprilie 1984, alături de Ministrul Sănătăţii, Doamna Margaret Heckler, înfaţa cemerelor de luat vederi (sau mai exact, de luat vederea) cu următorulmesaj adresat întregii omeniri: „Astăzi adăugăm la lunga şi onorabila misiune aştiinţei şi medicinei americane o nouă minune.Descoperirea de astăzi reprezintătriumful ştiinţei asupra unei temute boli. Cei are au spus că nu facm destul,nu au înţeles cât de perfect şi de solid funcţionează ştiinţa medicală!”Mulţam-fain, nenea Gallo. Într-adevăr, atunci nu ştiam. Acuma însă ştim: nufuncţionează deloc!

   Deci, ziariştii au aflat, cu ochii căscaţişi cu pixurile tremurându-le în mână, că teribila afecţiune a sistemuluiimunitar este provocată de mu virus „mârşav”, care distruge celulele ajutătoarea(celulele T) ale persoanei infectate. Totodată, cei doi „eroi” au promis unvaccin până în 1986. Pinocchio e un mincinos foarte prost pe lângă Gallo şi arişi nasul mic şi cârn, nu ca al lui Gallo.

   Dovezile aduse de Gallo? Păi, nu avemnevoie, din moment ce Ministerul Sănătăţii şi cu nenea Gallo ne spun că aşaeste. Atunci clar că aşa şi este. Nici până astăzi virologii nu ne pot explicacum de se face că, la pacienţii care se află chiar şi în stadiul final al AIDS,există totuşi atât de puţine celule T atacate de HIV? Conform teoriei, tocmaiaceste celule sunt „meni-ul preferat” al retorvirusului. Tocmai de aceea nicilegătura HIV-AIDS în ceea ce priveşte prăbuşirea sistemului imunitar nu poatefi plauzibil explicată. Iar jurnalul de specialitate „Proceedings of theNatoinal Academy of Science” atrăgea atenţia asupra acestui „paradox alcelulelor T” încă din 1985!

   Lucrarea lui Gallo în sprijinul afirmaţieisale a fost publicată abeacâteva săptămâni bune mai târziu, in „Science”.Astfel că nimeni nu putuse vedea dovezile sale imediat după triumfala apriţiela TV. În mod normal aşa ceva reprezintă o gravă încălcare a eticiiprofesionale ştiinţifice. Abea mult mai târziu, având lucrarea sa în mână, s-aputut constata cp Gallo nu avea nici o dovadă în sprijinul „gogoşii” lansate laTV. Dar obiecţivul era atins: lumea era îngrozită şi tremura de frică dar şi deadmiraţie.

   Curios însă, nimeni nu a sesizat atunciaceste inexactităţi (de fapt, nereguli). Iar jurnalişii au înghiţit cu totul,pe nemestecare, gogoşa lui Gallo. De altminteri, o poveste foarte binevandabilă în presă. Cuvintele „virus, cauză şi AIDS au devenit peste noaptecele mai des rostite în întreaga lume. Şi nimeni nu a îndrăznit în acele zilesă pună întrebări, să critice sau să ridice obiecţii, să caute cauzealternative. Şi astfel ne procopsirăm cu simpaticul HIV.

New York Times : apropierea dintre reporterul-şefAltman şi autoritatea epidemiologică americană

      Desigur că anumite ziare mare, cu nume, potinfluenţa nu numai opinia publică, dar şi lumea cercetătorilor şi oamenilor deştiinţă. Şi un astfel de jurnal este „New York Times”. Desigur se ridicăîntrebarea cât de obiectiv şi fundamentat sunt redate unele teme în acestjurnal. Epstein (despre care am mai vorbit de câteva ori în aceste pagini, aanalizat şi acest aspect. Rezultatul: şi „New York Times” a raportat înarticolele sale toată problematica HIV/AIDS ca şi cum această teorie, cea„oficială” ar fi fost deja un lucru divedit deja.

   Ca principal autor al articolelor pe temaAIDS îl avem aici pe reporterul-şef responsabil cu rubrica medicală, LawrenceAltman. El consideră în articolele sale presupunerile lui Robert Gallo ca cevaabsolut sigur, folosind deja termeni ca „AIDS-virus” sau AIDS-test” în primelezile de după spectaculoasa apariţie la TV a lui Gallo şi Heckler. În toatăaceastă perioadă care a urmat după anunţul „descoperirii virusului HI”  în articolele lui Altman terminilogiarespectivă s-a impus fără rezerve. Dar tocmai acest lucru este problematic,căci astfel se vehiculează cu fapte care nu fuseseră dovedite (şi nici pânăastazi nu au putut fi dovedite), şi anume că:

-         un virus pe nume HIV provoacădeclanşarea bolilor (sarcomul Kaposi sau PCP) care sunt

             considerate a fi simtome AIDS;

-         că printr-un Test-HIV se relevăîntr-adevăr prezenţa anticorpilor HIV.

Ca urmare, criticii acesteiteorii au pus sub semnul întrebării obiectivitatea lui  Altman. Reproşui adus acestuia era: atunci când este vorba despre AIDS, Altmannu cunoaşte decât o singură sursă, CDC. Astfel, medicul Altman şi-a începutcariera în cadrul „Epidemic Intelligence Service –EIS” (americann par a suferiide mania serviciilor de inteligenţă, se pare că încă mai sunt înrăzboi)serviciu care fusese infiinţat după cel de-al doilea război mondialtocmai de către CDC. Deci altam fusese cercetător la EIS din primul moment. Şidesigur că EIS cânta aceiaşi melodie ca şi CDC, anume că orice pericol vine dinpartea unor afecţiuni provocate de microbi sau virusuri, neluânduse nici oclipă în considerarea existenţa unor alte posibilităţi. Singurul cuvânt deordine era: Război total contra virusurilor.

    Desigur, astfel văzute lucrurile, CDC nuputea fi nici o clipă obiectivă. Şi totuşi politicienii şi jurnaliştii se bazaupe cele decretate de CDC fără a cere nici un fel de dovezi (aşa erau prezentatelucrurile chiar şi în 2005, când în „Sueddeutschen” se putea citi : „Pe planinternaţional „Centers for Disease Controle”-CDC din USA este considerată oinstituţie epidemiologică exemplară care reacţionează rapid şi eficient.

    Datorită relaţiilor sale excelente cu CDC,Altman primea mereu relatări şi informaţii în exclusivitate. Iar în 1992mărturisea în „Science” chiar în mod deschis, că sşa bazat complect peinformaţiile primite de la CDC, în care avea deplină încredere. Iar aunci cîndo anumită informaţie era considerată la CDC ca nefiind reală, nici Altman nupublica nimic despre ea. Rezultă deci că opiniile prezentate într-unul dintrecele mai recunoscute ziare, nu erau nimic altceva decât reproducerea fidelă şineverificată a „directivelor” CDC.

1987 : experţirenumiţi devin critici ai ortodoxiei AIDS  

    Problema principală la începutul anilor 80a fost aceea că, dând la o parte teoria originii toxice a AIDS, nu au existatvoci critice suficient de puternice care să conteste afirmaţiile lui Gallo şiale CDC. Aşa cum observa foarte coret social-psihologul Elisabeth Noelle-Neumann,procesu de formare a opiniei publice era în mod hotărâtor influenţat de oanumită „elită”, care dispunea şi de puterea de influenţare respectivă.

   Lucrurile puteau să se modifice doar ănmomentul ăn care savanţi şi cercetători recunoscuţi expuneau ăn public opiniicritice la adresa teoriei Gallo. Primul care a păşit pe acest drum a fost PeterDuesburg, membru în Academia Naţională de Ştiinţe, cel mai înalt forumştiinţific american, şi unui dintre cei mai renumiţi cercetători în domeniulcancerului din întreaga lume, deci un critic de prim rang, a cărui autoritateşi capacitate nu i se putea pune sub semnul îndoielii.

    Prima critică majoră a lui Duesburg aapărut în 1987 în jurnalul „Cancer Research”, deci la 4-5 ani după ce isteriaAIDS-HIV luase amploare. Problema era la acea dată şi aceea că foarte mulţicercetători şi oameni de ştiinţă se implicaseră activ de parte teoriei HIV,astfel încât a face un pas înapoi era un lucru destul de riscant. Bani, enume,influenţă, toate acestea ereau în joc. „Erau deja prea multe lucruri ăn joc”remasrcajurnalista Celia Farber. „Dacă se dovedea că nu HOIV provoacă AIDS, nunumai Gallo se făcea de râs. Practic ear fi fost curată sinucidere să admiţi căteastul anticorpi HIV nu avea de fapt nici o valoare.” Şi într-adevăr auexistat destul de multe cazuri de persoane care s-au sinucis aflând că au fostgăsite „pozitiv” ca urmare a acestui test-anticorpi.

   La fel ca şi în cazul epidemiei Polio, totaşa şi acum, o explicaţie toxicologică a AIDS nu fusese deloc luată înconsiderare. De altfel, cu o astfel de explicaţie (consum de droguri, abuz demedicamente şi antibiotice, sau pesticide) nu se puteau face bani! Din contră,se puteau pierde, anumite substanţe chimice fiind desigur, în acest caz,interzise. Ceea ce aducea pierderi însemnate în industrii ca cea chimică,farmaceutică, de automobile sau jucării, iar mass-media ar fi pierdut şi eacontractele pentru reclamele publicitare respective.Deci, trebuia să rămânătotul ca şi până acuma, ca să nu sărăcească unii.

  Este evident că ipoteza viraă,care implică tesul anticorpi. Testul PCR, medicamentaţia antivirală şivaccinarea (cel puţin un vaccin n-au reuşit încă să facă, şi se pare că nici numai încearcă) aduce cu sine profituri enorme pentru concernele farma. Oare cândvom înţelege că, trecând peste toate discuţiile contradictorii dacă există HIVsau nu, AIDS este o afacere extrem de bănoasă. AIDS înseamnă foarte, foartemulţi bani. Pentruu unii. Pentru... QUIbono?

   „În biomedicină legăturile cu industria (farmaceutică)există absolut peste tot, în schimb analizarea obiectivă a faptelor nu existănicăieri” scria William Booth deja în 1988 în revista „Science”. Deci estenormal ca mereu şi din nou să fie inventate virususuri, botezate cu nume noi şiînfricoşătoare, care să fie făcute răspunzătoare pentru afecţiuni vechi, demult cunoscute.

    Îndoielile asupra dogmei virale au începutînsă să devină din ce în ce mai clare şi mai mari, să fie din ce în ce mailogic fundamentate, astfel că spre sfârşitul anilor 80 au început să ia partela ea tot mai multe personalităţi din lumea ştiinţifică. Charles Thomas, fostmicrobiolog la Harvard a fondat la începutul anilor 90  organizaţia „Rethinking AIDS” (redenumită în1994 „Reappraising AIDS”), la care au luat parte sute de medici,molecularbiologi şi alţi specialişti cu poziţii critice faţă deHIV=AIDS.Printre alţii găsim aici pe Harvey Bialy co-fondator al revistei despecialitate „Nature Biotechnology”, sau pe Serge Lang, matematicial la Yale,precum şi pe peter Duesburg, membru al National academy of Science (o listă cupeste 2000 de nume ale oamenilor de ştiinţă critici la adresa HIV=AIDS se poateconsulta pe site-ul grupului „Rethinking-AIDS” care s-a re-format la începutulanului 2006: www.rethinkingaids.com).

   „Este bine că ipoteza HIV este pusă subsemnul întrebării” declară laureatul cu Premiul Nobel pentru Chimie (1989)Walter Gilbert în „Oakland Tribune”. În conformitate cu pricipiile virologiei,probate de multă vreme, Peret Duesburg are absolută dreptate „când spune cănimeni nu a demonstrat încă faptul că HIV provoacă AIDS. Şi Duesburg are dinnou dreptate când spune că virusul cultivat în eprubetă nu poate fi cauza AIDS,iar acolo unde nu există un model (studiu efectuat) pe animale, nu poate fiîndeplinit nici primul Postulat al lui Koch”.

   Ceva timp mai târziu Gilbert aduce, într-undocumetar critic la adresa HIV=AIDS prezentat în Anglia, noi reproşuri teorieivirale: „Întreaga societate nu vrea să audă punctele de vedere alternative.Deşi una dintre cele mai mari lecţii ale istoriei ne învaţă că acumularea decunoştinţe apare tocmai din confruntarea unor puncte de vedere diferite. Astabili forţat un consens şi a-i considera pe toţi ceilalţi nebuni nu va duceniciodată la rezolvarea problemei.”

   Tocmai mass-media, care în mod normal arerolul de a informa obiectiv şi a prezenta diferitele puncte de vedere, s-ainstalat comod în fotoliul teoriei virale oficiale, ba mai mult , s-a alăturattacticii de a prezenta persoanele critice ca fiind ori nebuni, ori persoaneizolate, singulare (care s-au rătăcit de turmă!). În anul 2000 magazinul„Newsweek” se arăta stupefiat în articolul „Necredicnioşii HIV” de faptul căaceşti critici ai teoriei virale „nu se lasă convinşi de consensul general.” Înarticol se aduc în discuţie numai părerile cercetătorilor ortodocşi, ale cărorpăreri sunt „abolut clare, fundamentate şi evidente.” Totuşi dovezi care săsusţină aceste afirmaţii, nu le-a putut furniza „Newsweek” nici măcar atuncicând am adresat o scrisoare oficială acestui jurnal, cerînd indicarea surselor(studiilor) care stăteau la baza afirmaţiilor din articol.

1994: cercetătorul AIDS David Ho: la fel de convingător ca o girafă cuochelari

   John Maddox, „şeful suprem” de la „Nature”între 1966-1996. a dus chiar un „război personal” împotriva criticilor teorieivirale HIV=AIDS. Lucrurile au mers atât de departe încât un om de ştiinţă decalibrul lui Duesburg a fost pur şi simplu trecut la index, cenzurat. Într-uninterviu dat revistei „Der Soiegel” în 1994, Maddox afirma că, după părerea sa,„este iresponsabil să consideri consumul de droguri ca fiind cauza AIDS.”  Contrazicându-se singur, Sir Maddoxargumentează într-o scrisoare din 20 Septembrie 1995, adresată doctorului ClausKoehnlein, că cenzurarea lui Duesberg „nu are la bază acest argument (cel cudrogurile) ci pur şi simmplu felul în care Duesburg îşi susţine argumentele”.Comportamentul lui Maddox, care din diferite motive personale evită o discuţiebazată pe argumente ştiinţifice, este complect neserios.

   Maddox şi-a făcut simţită marea sa influenţăasupra revistei „Nature” prin susţinerea, promovarea şi publicarea, în 1995, alucrărilor unui cercetător AIDS, pe nume David Ho, prin care acesta încerca sădemonstreze definitiv faptul că HIV este singura cauză pentru AIDS.Doar cămodelul costruit de Ho şi calitatea datelor prezentate în lucrările sale nuaveau nici u susţinere ştiinţifică, şi totul arăta ca „ogirafă cu ochelari,care încearcă să se strecoare la un party al urşilor polari”, aşa cum, amuzat,a analizat critic şi detaliat cercetătorul australian Mark Craddock.

   Laureatul cu Premiul Nobel Karry Mullis esteşi mai concludent în concluziile sale: „Dacă maddox crede într-adevăr, căpublicarea acetor lucrări dovedesc că AIDS este cauzată de HIV, atunci trebuiesă iasă afară şi să-şi tragă un glonţ în cap, căci dacă până acu,. La apriţiaacestei lucrări, el nu avea alte dovezi în sprijinul teoriei virale, pe cemotiv de ani de zile a respins toate argumentele mele asupra teorie alternativea cauzelor AIDS? Pe ce bază până acum, toată lumea era convinsă de cauzalitateaHIV=AIDS, dacă abea acum Ho aduce dovezile necesare? Dacă a durat până în 1995ca să descoperim de anume cauzează AIDS, cum se face că unii ştiau aceast cu 10ani înainte? În fine, acuma faptele sunt puse pe masă, şi dacă ne uităm cuatenţie la ele, devine clar că NU HIV CAUZEAZĂ AIDS. Nu există nici un motivpentru care ar trebui să credem că toate bolile AIDS (Sarcomul Kaposi, PC, etc)sunt (toate) provocate de (un singur) virurul HIV.”

   Această critică zdrobitoare îşi găseşte însfârşit confirmarea şi în „science” din Noiembie 1996, în care este publicat unarticol care desfiinţează literalmente tezele lui Ho, la fel cum o fac şijurnaliştii de specialitate Kurt Langbein şi Bert Ehrgartner în cartea „Dermedizinkartell” (Cartelul medical). În articolul din „Science” se arată că înrealitate nu se poate găsi în lucrarea lui Ho nici o „urmă” care să certifice„lupta” care se duce în organism între virusul HI şi sistemul imunitar.

Mass-media pe „linia” elitei ştiinţifice

   Atunci când vine vorba despre publicareaunui punct de vedere critic la adresa teoriei virale HIV=AIDS, mass-media estefoarte reţinută. Curios, dar nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când estevorba despre „Dumnezeii” dogmei HIV.

   „La început a fost Dumnezeu, iar apoi aapărut Gallo” a avut voie să anunţe Flossie Wong-Staal, iubita şicplaboratoarea apropiată a lui Gallo în paginile „Los Angeles Times” în 1986(auzisem că iubirea orbeşte, da acum văd că-i mult mai grav, tâmpeşte chiar).Unan mai târziu  „Washington Post” îlcitează pe Sam broder, şeful National Cancer Institute cu următoarea inepţie:„Alături de Einstein,  Freud şi ceilalţi,acolo l-aş situa şi pe Gallo, într-adevăr acolo.”

   Nici în cazul lui Ho nu se face economie deosanale. Pe 24 Decembrie 1996, adică la numai câteva săptămâni după de teoriilelui Ho fuseseră desfiinţate în „Science”, apare în ziarul german „Tageszeitung”un articol în care Ho este considerat „mult aşteptatul Mesia al scenei AIDS”.La câteva zile după „sfinţirea” lui Ho în Tageszeitung, magazinul Times îlalege pe acesta ca „omul anului”. Motivaţia acordării premiului?: „genialitatealui Ho a certificat corectitudinea teoriei HIV=AIDS:” Desigur că nici „DerSpiegel” nu putea să se abţină, aşa că îl definea pe Ho ca „o nouă figurăluminoasă a cercetării ştiinţifice.” (N.t.: mă scuzaţi, fac o pauză, trebuiesă-mi fac un ceai că am o acută senzaţie de vomă).

   Ghinion, dar chiar Altman în Februarie 2001relata în al său „New York Times” , că în teoria oficială AIDS a fost nevoie deo „modificare de concept” astfel că s-a renunţat la teoria lui Ho. Acestapropunea printre altele iniţierea terapiei medicamentoase contra AIDS cât maitimpuriu, chiar şi la pacienţii care, deşi depistaţi pozitiv latestul-anticorpi, ereau într-o stare de sănătate normală. Doar că în în 2001 sedovedise deja că medicamentele erau mult prea toxice, producând daune masiveficatului şi sistemului imunitar, deci punând în pericol viaţa pacientului.

   Ceea ce nu îi împiedica pe „foarte corectinformaţii jurnalişti” de la „Sueddeutsche” să scrie în 2004 în mod fals, căprpunerile terapeutice ale lui Ho, care au revoluţionat AIDS, au făcut ca„pacienţii să aibă şanse de supravieţuire mai bune” (adică să moară mai repede,nu?).

Medicamentaţia AIDS: povestea efectului de prelungire a vieţii

   În 1987 a fost introdus pe piaţă primulmedicament antiretroviral: AZT. La acea vreme era normal ca într-o terapie săfie administrat un singur medicamet (substanţă activă). Lucrurile s-au schimbatîn 1995/1996 când apare terapia combintă (HAART), în care sunt administrate maimulte substanţe active simultan. Desigur, conform tradiţiei, şi în acest cazs-au putut auzi ovaţii şi urale. În „Science” se declara apariţia „unei noi arme cpntra AIDS”. Şi astfel seforma părerea precum că preparatele contra AIDS „duceau la prelungirea vieţiipacientului”, aşa cum titra şi „Washington Post” în 2004.

   Hans Halter de la „Der Spiegel” dădea chiardate concrete: „Cei care urmează terapia trăiesc în medie între 10-15 ani, întimp ce ceilalţi, fără terapie, doar 5-10 ani.” Deci de murit, mureau oricum cutoţii, mai devreme sau mai târziu. Rezultatul? Încasări de miliarde pentruconcernele farma. În 2000 beneficiul realizat era de 4 miliarde de dolari, în2004 era deja de 6,6 miliarde iar îm 2010 se preconizează a fi de 9 miliarde.Acuma, cinstit vorbind, cum să lase industria farmaceutică 9 miliarde câştigdin mână, acceptând ideea că AIDS este provocată de cu totul altceva decât deHIV? Doar la concernul Hoffmann-La Roche medicamentul Fuzeon (apărut în 2004) adus la creşterea încasărilor cu 25% !

   Doar că dovezi ale eficacităţii acestorsubstanţe nu există. Dacă analizăm mai atent doar opinia lui Halter, aşa cumface şi „Artzteblatt” (Foaia Medicilor) din landul german Schleswig Holstein,rata de supravieţuire a pacienţilor trataţi medicamentos era în 1888 de 4 luni,iar în 1997 de 24 de luni. Iar conform celor publicate de CDC, în prezent estede 46 de luni, ceea ce este departe de cei 10-15 ani generos acordaţi deHalter. Dar, indifiernt despre câte luni ar fi vorba, în fapt prelungireavieţii persoanelor respective se datorează în primul rând „conştientizării”situaţiei în care se află de către pacienţii înşişi, pe de o parte, şi afaptului că toxicitatea extremă a acestor preparate era deja clară atâtmedicilor cât şi pacienţilor, ceea ce a dus la o mai pare precauţie înfolosirea acestor substanţe.

   Ca urmare, au început să fie prescrise dince în ce mai des dozaje pe cât posibil mai mici Un exemplu tipic în acest senseste preparatul AZT, care iniţial  (anii80) se administra într-un dozaj de 1.500 miligrame zilnic. În anii 90 dozajulînsă fusese redus la 500 mg zilnic (ceea ce a dus automat la creşterea preţuluide vânzare al produsului), deoarece nici medicina alopată nu mai putea trece cuvederea efectele secundare foarte grave, care au dus iniţial la moartea înserie a pacienţilor.

   Pe de altă parte însă, o prelungire a vieţiicu 46 de luni nu reprezintă de fapt nimic în comparaţie cu milioanele deaşa-zişi „supravieţuitor pe termen lung”. Tuturor acestor pacienţi testaţipozitiv le este caracteristică respingerea medicamentaţiei, deci a terapieimedicamentoase contra AIDS ( mulţi dintre ei au întrerupt terapia la scurt timpdupă începerea ei, ca urmare a efectelor secundare de nesuportat). Mulţi dintreaceştie sunt între timp încă în viaţă, chiar şi după 20 de ani de la testareapozitivă HIV.

   Chiar şi conform statisticilorCDC dinainte de 1993 arată clar că punctul de vârf al deceselor cauzate AIDS afost în 199, după care numărul acestora a început an de an să scadă, deci chiarînaintea iniţierii terapiei combinate (mai multe substanţe vândute, mai mulţibani încasaţi) din 1995/1996. Rezultă că nu această terapie este răspunzătoarepentru scăderea cazurilor de deces.

Iar noile statistici CDC neprezintă actualmente o rată de deces similară cu cea din 1995/1996. Pai, atuncila ce sunt bune combinaţiile astea?  Cumse poate aşa ceva?

 Ne explică cercetătorul Vladimir Koliadin: „Aids în USA începând cu 1993a fost redefinită ca afecţiune de mai multe ori de către CDC.” După 1993, opersoană era definită ca pacient AIDS atunci când era detectată pozitiv latestul anticorpi şi avea mai puţin de 200 de celule T (celule ajutătoare) la unmililitru de sânge. Deci nu mai erau definitorii criteriile vechi, conformcărora cineva care suferea de Sarcomul Kaposi sau de Herpes Zoster era automatetichetată ca infectată cu AIDS (deşi vechea definiţie HIV plus Kaposi = AIDSeste încă valabilă).

   Această lărgire a definiţiei AIDS (careexcludea prezenţa unor anumite afecţiuni) a dus la etichetarea a foarte multepersoane ca infectate AIDS, deşi ele de fapt nu erau deloc bolnave. Erasuficient ca o analiză de laborator să arate o valoare sub 200 de celule T perml sânge, ca respectivul individ să aibe AIDS!. ( Aici trebuie să mai adăugămfaptul că, în fond, analiza de sânge este complect irelevantă în ceea cepriveşte celulele T, acesta aflându-se numai într-un procent de maximum 2% însânge; restul de 98% se află în ţesuturi, acolo unde îşi îndeplinescactivitatea pentru care sunt create de către organism, aceea de susţinerecelulară).Oricum definirea clară a criteriului pe baza căruia este stabilităaceastă valoare de laborator nu se poate găsi nicăieri. Iar unele ţări, cum arfi Canada de exempl, nu ia în considerare această analiză absolit deloc.

   Desigur că în USA, ca urmare a aceste„şmechere” redefiniri a AIDS, numărul pacienţilor s-a dublat peste noapte. (Maimulţi bolnavi, mai multe medicamente... Quibono?). Iar ca urmare numărul cazurilor de deces s-a înjumătăţit pe măsuradublării respective, să spunem aşa. Pe de altă parte, dacă s-ar fi făcut publicfaptul că numărul pacienţilor infectaţi AIDS a scăzut, aceasta ar fi condus şila scăderea subvenţiilor guvernamentale, ceea ce nu se dorea deloc, nu?

   Pe de altă parte, o meta-analiză efectuatăîn Europa, Australia şi Canada a arătat de că această terapie combinată profitare un număr insignificant de micde pacienţi (în 1996 doar cel mult 4,7%). Şeful CDC, James Curran mărturisea elînsuşi că în USA cel mult 10% din totalul pacianţilor au primit o astfel demedicamentaţie.

   Deşi întreaga poveste cu statisticile putemde la bun început să o dăm la o parte: nu există studii controlate placebo! Dinmoment ce nu avem posibilitatea de a face comparaţie într-un studiufundamentat, cu cu grup-martor (placebo deci), nu putem desigur nici ştii cuexactitatedacă medicamentaţia nou-introdusă este răspunzătoare sau nu pentruanumite efecte. Ceea ce este interesant aici, este faptul că din 1987 (studiulFischl din NEJM), în domeniul AIDS nu au mai fost efectuate studii controlateplacebo. Asta deoarece studiul amintit adineaura, asupra AZT, considera acestmedicament ca eficace.

   În consecinţă, nici teoria conform căreiamedicamentaţia contra AIDS prelungeşte viaţa pacientului nu are nici oacoperire factică.

Oamenii folosiţi ca şi „cobai de laborator”

  Studii recente ne arată căpromisiunile pe care concernele farmaceutice le fac prentru medicamentele lorsunt în mare măsură false. Iar când unele dintre ele par a ajuta, mai degrabăeste la mijloc cunoscutul efect placebo. Asta în timp ce din 1972 până în 2004câştigul anual al industriei farmaceutice a crescut de 25 de ori: de la 20 demiliarde dolari la 500 miliarde dolari.

   Două studii efectuate de FDA (Organizaţiaamericană pentru omologarea medicamentelor) pledează în favoarea efectuării destudii placebo pentru fiecare nou medicament. Lucru care are sens mai alesavând în vedere că în fapt unele medicamente nu au absolut nici o acţiune (decisunt de la bun început placebo vândut ca pilulă-minune). Iar acest lucru n-arsurprinde, luând în considerare faptul că în general medicamentele sunt legatede (provoacă) efecte secundare, nu de puţine ori atât de grave încât cauzeazămoartea pacientului (cazuri desigur muşamalizate în mare parte).

   Pentru testarea unor noi medicamente demulte ori sunt folosiţi oameni. Astfel numai în USA există 3,7 milioane depersoane (marea majoritate emigranţi) înregistrate ca probanţi  de medicamente (contra cost, desigur). În2004 a ieşit la iveală faptul că în USA, concerne farma cum ar fi de exempluGlaxoSmithKline, finanţează studii-coctail de până la şapte preparate, timp deani de zile, care sunt testate pe copii, în multe cazuri chiar pe nou-născuţi.

   De cele mai multe ori studiile se fac pecopii din America Latină sau Africa, din ţările sărace, unii dintre ei aflaţisub îngrijirea unor organizaţii cum ar fi „New York Incarnation ChildrensCenter (ICC). ICC care desigur că profita (financiar) de pe urma faptului că punecopii la dispoziţie pentru studii.   

   „Stephen Nichols, de exemplu, era în 2002 nunumai conducătorul ICC, ci în acelaşi timp era membru în comitetul de evaluare „PediatricMedical Advisory Panel”, care controla astfel de experimente, ceea cereprezintă un conflic de interese monstruos” relatează Vera Sharav,conducătoarea Alliance for Human Research Protection (AHRP).

   În primul rând tesatrea medicamentelor pecopii se face mai ales în primele două faze ale studiilor, faze care suntlegate de foarte mari riscuri, care pot aduce grave prejudicii sănătăţii, şicare nu prezină nici un fel de avantaj de sănătate pentru aceşti copii. Scopulacestor studii nu este în primul rând să creeze o terapie eficientă. Mult maimare este interesul de a putea astfel afla cât de toxic poate fi un noupreparat (Faza întâia), iar mai apoi de a constata dacă substanţa activă dinpreparat are o acţiune cât de cât (Faza a doua). Bioticianul Art Caplan nespune: „Dacă în prima fază o substanţă se dovedeşte a fi folositoare pentru om,asta nu poate fi altfel considerată decât o „minune”.

   „Micuţii suferă îngrozitor de pe urmaefectelor secundare provocate de substanţele testate” conform jurnalistuluiLiam Scheff, care a descopeit şi publicat întreaga afacere în 2004. „Iar copiicare nu vroiau să ia medicamentele, erau în unele cazuri chiar obligaţi prinfolosirea forţei. În unele cazuri

nou-născuţii primeau din parteachirurgilor sonde din plastic direct în stomac prin care erau intoduse, o datăcu alimentele, şi substanţele testate, care ajungeau astfel direct în sistemuldigestiv”. Urmările: prejudicii aduse creerului şi măduvei osoase, orbiri, apoplexii,„iar unii copii chiar decedau” relatează Scheff, care şi-a publicat în Internetarticolul (Liam Scheff, „The house that AIDS built”, vezi www.altheal.org/toxicity/house.htm).

   Articolul nu a rămas fără urmări, astfel că„New York Post” a preluat povestea sub titlul „ Prunci AIDS folosiţi ca şicobai” termen pe care l-a preluat şi BBC în documentarul TV „Guinea Pig Kids”. (Sepoate vedea în video.google sub linkul:

http://video.google.de/videoplay?docid=7406294532562700084&ei=gACPSrjjGaCM2wKAjayrAQ&hl=de

precum şi în dailymotion.com sublinkurile:

http://www.dailymotion.com/video/x80na8_guinea-pig-kids-1_news

http://www.dailymotion.com/relevance/search/Guinea+Pig+Kids+2/video/x80n0z_guinea-pig-kids-2_news

   În 2005 o anchetă oficială a ajuns laconcluzia că „ cel puţin în unele experimente cu medicamente regulileguvernamentale au fost încălcate, reguli care prevăd ca oamenii tineri (copii)să fie protejaţi de riscurile cercetării medicale”. Ce frumos spus, nu?

   În cele din urmă s-a pus în mişcare şi „NewYork Times”, care altminteri, în ceea cepriveşte tema AIDS, este cel mai rapidîn relatări. Într-un articol sunt citaţi doi pediatrii cu următoarele cuvinte:„Ar fi fost o infracţiune să nu administrăm copiilor medicamente, căci doarastfel îi puteam ţine în viaţă” şi „Există dovezi convingătoare care arată căaceşti copii au fost ajutaţi prin medicamentele administrate”. Care sunt acestedovezi însă, cititorul nu are voie să afle. Şi noi la rândul nostru am scrisziarului „New York Times” cu rugămintea de a ni se arăta dovezile, dar desigurcă nu am primit nici un răspuns. Pentru că nu exista nimic de arătat.

   Şi lucrul acesta nici nu ne miră, căci „cineconsultă literatura de specialitate, nu găseşte nicăieri nici cel mai mic indiciucum că medicamentele-AIDS pot prelungi sau chiar îmbunătăţi viaţa copiilor”este de părere cercetătorul AIDS David Rasnick. „Dimpotrivă, studiul Lamivudineîn terapia copiilor infectaţi HIV efectuat de Lewis et al. arată că într-ungrup de 90 de copii, atunci când li s-a administrat Lamivudine, nu s-aconstatat nici măcar un singur caz în care starea sănătăţii să se amelioreze învreun fel.”  Ba chiar din contră,datorită gravelor efecte secundare, 11 copii aflaţi într-o fază avansată abolii şi alţi 10 care au suferit intoxicaţii cu Lamivudine, au fost scoşiînainte de termen din studiu, 6 dintre aceştia chiar decedând ulterior.

   Şi totuşi ortodoxia AIDS merge tot înainteca boul sovietic. Succesul cercetărilor, pentru care New Yorker ICC a pus ladispoziţie copii „au fost atât de convingătoare, încât experimentele au fostlărgite şi la zonele Asia şi Africa” se fuduleşte Annie Bayne, purtătoarea decuvânt a Columbia University Medical Center, instituţie implicată în „afacerea”respectivă. Ceea ce este mai puţin convingător, este faptul că cercetarea AIDSşi concernele farma se concentrază mai nou pe ţările sărace pentru a-şi testaşi vinde medicamentele. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu verificareaeficacităţii aşa-numitele microbicide, despre care se pretinde că ar împiedicatransmiterea HIV pe cale sexuală, o găselniţă mai nouă despre care sepălăvrăgeşte mult în ultima vreme.

   „Minunatele microbicide: gelurile vaginalepot salva viaţa a milioane de oameni” anunţa maiestuos revista „Lancet” în2004, dar totuşi nu uita să menţioneze că „mai întâi trebuie cineva sădemnostreze că acestea într-adevăr sunt eficace”. Asta înseamnă că din nou nuexistă nici o dovadă, dar „minunea” este din nou anunţată cu surle şi trompete.Stim doar că reclama este sufletul comerţului.

   Deja primele teste făcute cu un microbicids-au sfârşit într-o catastrofă. Substanţa nonoxynol-9 (n-9) a fost iniţialapreciată de către specialişti ca având un „poteţial ideal”, deoarece întestele „in vitro” (teste în laborator) substanţa s-a dovedit a avea acţiuneascontată. Astfel că s-a trecut la testarea pe „cobai umani”. 900 de persoanedin Benin, Coasta de fildeş, Africa de Sud şi Thailanda au fost alese caprobanţi, doar că gelul (care trebuia aplicat în interiorul vaginului) acertificat o singură eficacitate, şi anume aceea de a provoca daune celulelorepiteliale ale bietelor femei.

Studiul AZT: o gigantică rasoleală

   „Atunci când există îndoieli asupra faptuluică o nouă terapie este eficace sau nu, FDA trebuie să desfăşoarte studiiclinice care să cuprindă trei grupe de control, şi anume: unul căreia i seadministrează noua substanţă, unu care primeşte vechea (până în acel momentfolosită) substanţă, şi un al treilea grup de control, placebo” este de părereMarcia Angell, fosta şefă de la NEJM. Acest lucru înseamnă pentru cercetarea îndomeniul AIDS că în studiile făcute asupra medicamentelor noi trebuiescefectuate studii cu grup de control placebo, deoarece asupra acestormedicamente există bănuiala că nu ar avea eficacitate. Lucru care este valabilşi pentru „celebrul” studiu Fischl din 1987, care clama eficacitateapreparatului AZT.

   Jurnalistul şi analistul John Lauritsen,care a putut consulta documentele FDA asupra studiului Fishl ajunge laconcluzia că acest studiu este o „excrocherie”; jurnalul elveţian„Weltwoche”califica studiul ca fiind „de o superficialitate gigantică”; iar NBCNews cataloga experimentele făcute ca fiind „profund false” (critici care nu segăsesc în restul mass-mediei, căci acolo declaraţiile elitei cercetătorilorAIDS sunt luate ca şi „texte sfinte” care nu mai au nevoie de nici overificare, sau pentru că, aşa cum recunoştea redacţia jurnalului „NeueZuericher Zeitung”, nu auziseră niciodată despre Studiul Fischl, unul dintrecele mai ample studii asupra AZT).

 Dar să vedem mai îndeaproape despre ce este vorba. Experimentele Fischlau fost întrerupte după 4 luni, după ce 19 persoane din grupul placebo (decicei care nu primeau AZT, ci o pastilă fără nici o eficacitate) şi o persoanădin aşa-numitul grup „verum” (cei care primeau AZT) au decedat. Astfel s-aajuns la concluzia că AZT este eficace, conform principiului  „de- ai lor au murit mai mulţi decât de-ainoştrii.”

   Doar că toată treba asta nu prea stă înpicioare. Un studiu care se desfăşoară pe o perioadă de doar 4 luni! este,având în vedere practica curentă, de a testa medicamentele noi pe perioade deani de zile, o chestie neserioasă. Aici trebuie să avem în vedere, un fapt dealtfel bine cunoscut, că terapia standard contra AIDS, este o terapie care seprelungeşte pe durat întregii vieţi a pacientului, nu doar pe 4 luni. (Dealtminteri astfel de practici, de a desfăşura studii „fulger” este din păcatemai nou întâlnită şi în cazul altor afecţiuni, cum ar fi cancerul sauafecţiunile cardiace, facându-se astfel economie la investiţii).

   În USA de exemplu se alocă în fiecare ancirca 100 de miliarde de dolari pentru cercetarea medicală, adică dublu faţă deacum 10 ani, iar aproape o treime din această sumă este luată din banii plătiţide cetăţeni (impozite ficale). Şi totuşi studii pe durată de timp lung aproapecă nu există: doar 1,6% din aceste sume alocate cercetării sunt folosite pentru„long-term studies”. Ceea ce înseamnă pentru pacienţii care primesc astfel demedicamentaţii un fel de „ruletă rusească”, este de părere medicul britanicRobert Califf.

    Dar din dou despre AZT. Studiul mai susamintit a fost finanţat de către producătorul AZT, firma Wellcome (astăziGlaxoSmithKline), ceea ce reprezintă un evident conflict de interese. Eu fac unmedicament, eu îl testez, eu îl vând, eu câştig miliarde cu el. Vi se parecorect? Nu am întâlnit nici un negustor care să spună că marfa lui e proastă,şi să ne recomande să nu o cumpărăm! În fine, respectivul conflict de interesese pare că nu a deranjat pe nimeni. Dar nu a deranjat pe nimeni nici faptul cărespectivul studiu erea neglijent şi incorect realizat, astfel încât nu aveanici o valoare.

   Spre exemplu, condiţia studiului erea aceeade „dublu-orb”, adică nici medicii nici pacienţii nu aveau voie să ştie carepacient cărei grupe (reală sau placebo) îi aparţine. Această condiţie nu a maifost respectată deja de la scut timp după demararea studiului. Unii probanţi aucerut chiar expertize, pentru a fi siguri că primesc preparatul real, şi nuplacebo (asta ca urmare a propagandei incorect desfăşurate în favoarea AZT).

   Pe lângă aceasta, persoanele din grupul real,care aveau de luptat cu efectele secundare grave ale AZT, a primit un sprijinmedical mult mai mare din partea personalului implicat în studiu (medici), încomparaţie cu cei din grupul placebo. Astfel în grupul AZT, 30 de pacienţi careau primit mai multe transfuzii de sânge până la terminarea studiului (deci acelor 4 luni), în timp ce în grupul placebo astfel de transfuzii au primitnumai 5 persoane. „Regulile studiului au fost în permanenţă încălcate”relatează reportera NBC Perri Peltz în 1988, „iar dacă toţi pacienţii care auîncălcat regulile studiului ar fi fost excluşi din acesta, n-ar mai fi rămasnici un pacient în studiu.”

    „În timpul realizării documentaruluinostru” îşi aminteşte Peltz, „am solicitat de mai multe ori interviuri doctoruluiAnthoni Fauci (cel mai înalt functionar AIDS din USA) precum şi comisarului FDAFrank Young, dar ambii au refuzat orice interviu”. Iar cu astfel de refuzuri dea sta de vorbă asupra faptelor concrete, cu cărţile pe masă, s-au lovit de-alungul anilor toţi cei care încercau să ridice întrebări critice asupra teorieiHIV=AIDS. De ce oare? De exemplu renumitul medic şi epidemiolog britanic GordonStewart spune că „am întrebat mereu autorităţile de sănătate, redactorii şefiai unor publicaţii de specialitate şi restul experţilor care se ocupau cu temaAIDS dacă pot să-mi pună la dispoziţie dovezile pe care se baza această teorie,şi, începând din 1984 aştept şi tot aştept şi tot nu primesc nici un răspuns.”Sunt convins că între timp ştie şi Dl. Doctor Gordon Stewart că nu poate vedeadovezi care nu există şi nici răspunsuri care nu au cum să fie formulate.

   Harvey Bialy, co-fondator al „NatureBiotechnology” spunea: „Am obosit să tot aud din partea „elitei” cercetătorilorAIDS, că nu are timp să răspundă argumentelor ridicate de criticii teorieiHIV=AIDS, deoarece sunt prea preocupaţi cu salvarea vieţilor oamenilor, deşi„episcopii” teoriei AIDS spun mereu că pot desfiinţa toate argumentele criticeîntr-un singur minut.” Adică, noi, valoroşii cercetători AIDS, deţinătoriiadevărului absolut, salvăm vieţile a mii de oameni, şi deci nu avem timp depierdut cu cârcotaşi inconştienţi ca voi. Simpatici! Sau poate doar impertinenţi?

   Şi noi la rândul nostru (Koehnlein şiEngelbracht) ne-am adrest pricipalelor jurnale mass-media sau de specialitatecum ar fi: New Yorh Times, Washington Post, Newsweek, Time, Der Spiegel, stern,Die Zeit, Tageszeitung, Weltwoche, Neue Zuericher Zeitung, Nature, Science,Spektrum der Wissenschaft, etc. cerându-le să ne numească studiile care daurăspuns la următoarele întrebări:

-         dacă virusul HI este confimat (conformprimului postulat al lui Koch);

-         dacă aşa-numitele teste anticorpi, PCRsau cel de numărare a celullor T sunt relevante în legătură cu diagnosticulHIV=AIDS;

-         dacă bolile cuprinse sub denumireagenerică de AIDS au ca şi cauză primară şi unică virusul HI;

-         dacă HIV este molipsitor, decitransmisibil sexual sau prin sânge,

-         dacă preparatele antiretrovirale sunteficace sau cel puţin prelungesc viaţa pacientului;

-         dacă statisticile prezentate de OMS şiUNAIDS sunt corecte;

-         dacă drogurile, medicamentele şisubnutriţia pot fi complect excluse ca şi cauze primare pentru AIDS;

   Totuşi nu ne-a fost nici până azi, nicimăcar un singur studiu nominalizat (indicat). Nu am primit nici un fel derăspuns. Aceeaşi soartă au avut-o şi scrisorile adresate savanţilor ortodocşidin domeniul AIDS. Printre alţii Declan Butler, autor publicist la „Nature”afirma în 2003: „Cercetătorii recunoscuţi în domeniul AIDS resping fermacuzaţiile aduse teoriei HIV=AIDS”, cum că HIV nu este cauza AIDS. Dar atuncicând l-am rugat să ne prezinte dovezi ale afirmaţiei sale sub forma unuistudiu, Butler nu a dat nici un răspuns. Probabil un nou butler (majordom înengleză) al „elitei” ştiinţifice AIDS!

   L-amcontactat şi pe John Moore de la New Yorker Cornell University, care era citatîn articolul lui Butler din „Nature”  cuopinia cum că „ revizioniştii trebuiesc ignoraţi” complectând că aceştiapornesc o dispută pe care nu o pot câştiga, datorită faptului că nu se bazeazăpe fapte”. Totuşi când l-am îtrebat pe Moore, dacă ne poate aduce dovezilefactice pentru teoria HIV=AIDS susţinută de el, acesta a răspuns doar că:„Singurele lucruri care animă separatişii în ideea că „HIV este o pisicuţă micăşi blândă” sunt Prostia şi Răutatea”. Pofitm dovadă!

    Despre acest „model-de-cum-să-nu-răspunzi”(model of how not to responde) scrie istoricul Horace Judson următoarele:„Aspectul central în problematica comportamentului greşit este modul în careinstituţiile răspund la critică. În permanenţă funcţionarii şi savanţii cufuncţii de răspundere apelează la toate mijloacele posibile pentru a nu da niciun răaspuns. Astfel de răspunsuri „murdare” (ne-curate) sunt întotdeauna dovadaclară că avem de a face cu un comportament greşit, că ceva este de ascuns.”                                                                

    Însă toate aceste răspunsuri murdare sauîntrebări curate nu mai sunt de nici un folos probanţilor din studiul Fischl,căci după 4 ani, 80% dintre ei erau deja trecuţi în cealaltă lume, iar nu multdupă aceea, i-au urmat şi restul de 20%. Ceea ce nu poate mira pe nimeni, AZTfiind un toxic extrem de puternic, un preparat asemănător celor folosite închemoterapii, care fusese pentru prima oară preparat de  cercetătorul Jerome Horwitz în anii 60.Scopul iniţial alu lui Horwitz fusese să creeze un inhibator ADN, pentru a opricreşterea celulelor, şi astfel a-l folosi contra celulelor cancericene. Dar totce a reuşit Horwitz cu preparatul său AZT, a fost să plaseze şoarecii pe carefăcuse experimente în poziţia culcat pe spate şi cu picioarele ţepene în sus.

  „Pe hârtie logica lui Horwitz erarăpitoarea, minunată, dar în realitate ea nu funcţiona absolut deloc” rezumăjurnalistul de la „Businessweek”, Bruce Nussbaum în cartea sa „Good Intentions– How Big Business and the medical Establishment are Corruting the Fight AgainsAIDS, Alzheimer, Cancer, and More”. „În cele din urmă Horwitza fost atât desătul şi scârbit de AZT, încât, aşa cum el însuşi spunea, l-a aruncat la ladade gunoi, şi nici măcar nu şi-a mai păstrat notele de laborator din toţi aceştiani. Nici la Oficiul de Invenţii şi Patente Horwitz nu s-a prezentat niciodatăcu acest preparat”.

Dilema terapiei AIDS

   Şi totuşi pentru AIDS a fost AZT scos dinsertarul (mai bine spus din gunoiul) unde fusese aruncat. Iar ipoteza HIV=AIDS,la fel ca şi alte ipoteze virale pentru afecţiuni grave, cum ar fi leucemia,cancerul mamar sau scleroza multiplă, s-ar fi risipit de mult în vânt dacă nuar fi fost introdusă, în 1987, terapia AIDS, care în dozajul practicat la acea vremepentru AZT, era absolut mortală.

   Faptul că medicii au trecut cu vedereatoxicitatea AZT, care cauza decesul pacienţilor, considerând că AIDS este omaladie mortală, cauzată de un virus ucigaş, s-a infiltrat în mintea tuturorîncepând încă de la primele cazuri ale pacienţilor de la începutul anilor 80.Astfel, în momentul introducerii AZT în terapie, nimeni nu s-a mirat de faptulcă pacienţii (îngiţind ortăvitorul AZT) mureau în scurt timp. Virusul era devină, care era atât de agresiv! Şi în consecinţă nu este de mirare nici faptulcă prin studiul Fischl s-a considerat a avea în mână o dovadă a eficacităţiipreparatului AZT.

   Faptul că drogurile sau medicamentele (maiales cele antivirale) ereau extrem de toxice, şi faptul că în urma folosirii acestoraapăreau simptome foarte grave, pe care tocmai terapia ar fi trebuit să lepreîntâmpine (distrugerea mitochondriilor, anemia, afectarea măduvei osoase şiprin aceasta a sistemului imunitar, etc), au fost lucruri la care nimeni nu s-amai gândit în „nebunia virală” declanşată prin HIV ( nu în corpul, ci în capuloamenilor).

 S-a format astfel un cerc vicios: virologii nu aveau nici o dovadăpentru ipoteza care susţinea că un virus (HI) declanşa toate acele bolicuprinse sub termenul generic AIDS. Dar ca urmare, din aceasta

s-a extras „dovada” cămedicamentele anti-AIDS sunt eficace. Iar isteria fiind declanşată şiimplementată, medicii (mai ales în ţările dezvoltate) nu terapiau o persoanăpentru că era bolnavă (foarte mulţi pacienţi se simţeau bine din punct devedere al sănătăţii), ci doar pentru că ereau testaţi pozitiv, în baza testeloranticorpi, PCR sau de numărare a celulelor T, teste despre a căror „exactitate”am vorbit mai înainte.

   Medicilor le fususe spus de către virologică un virus mortal (HI) există în pacient, virus care mai devreme sau maitârziu va declanşa o boală necruţătoare. Bun! Doar că medicamentaţiarecomandată era extrem de toxică, afectând direct sistemul imunitar, şi astfelse îndeplineau exact acele condiţii pe care se presupunea că le provoacăvirusul (deficinţă gravă a sistemului imunitar care în cele din urmă ducea lamoartea pacientului). Cu alte cuvinte: oameni sănătoşi erau „terapiaţi”, iarorice simptom de înrăutăţire a stării de sănătate era pus pe seama infecţieivirale, pe care „din păcate” terapia nu o putea ţine în frâu.

   În final, când medicamentele nu reuşeau sărestabilească starea de sănătate a unui pacient, toate acestea ereu puse peseama faptului că virusul este „extrem de rafinat”, aducându-se în discuţiefaptul că apăreau mereu şi mereu mutaţii genetice în virus care îi dădeauacestuia capacitatea de a rezista la terapie. Iar pacientul murea avândsimptome tipice AIDS, cum ar fi demenţa, pierderea în greutate (anemia),afectarea sistemului nervos. Pentru că toţi aveau ideea fixă că HIV esterăspunzător, nu-şi mai putea nimeni închipui că pacienţii mureau nu în ciuda,ci tocmai datorită medicamentaţiei prescrise de medici.

   Într-adevăr, existau cazuri de pacienţi„pozitivi”, care erau bolnavi, şi cărora le mergea mai bine în urma terapiei cumedicamente antiretorvirale. Dar aceasta se întâmpla datorită faptului căaceşti pacienţi sufereau de aşa-zise „afecţiuni oportuniste” (adică afecţiunicare apăreau ca urmare a deficienţei sistemului imunitar, dar care aveau ocauză naturală, şi nu una virală). Deci ei ereau atacaţi de bacterii şi fungii,cărora sistemul imunitar nu le opunea decâ o rezistenţă complect insuficientă.Iar prin terapia „cu flinta” (care împrăştie bucăţelele de metal haotic, întoate direcţiile), adică cu AZT, tot ce era substanţă ADN, era distrus,inclusiv fungiile, bacteriile, tuberculii şi tot felul de alţi microbi. Înacest fel se părea că terapia ajuta, dar aceasta doar în cazurile „stadiulfinal” al bolii. De unde concluzia cum că AZT este eficace (şi în generalmedicamentele antiretrovirale).

Medicament

 

 

 

Retrovir (AZT)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vuramune (Nevirapine)

Producător

 

 

 

GlaxoSmithKline

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Boehringer-Ingelheim

Toxicitate (conform instrucţiunilor de folosire)

 

„provoacă intoxicarea sângelui, anemie gravă”

 

„folosirea Retrovir pe o perioadă de timp mai îndelungată duce la resducerea musculaturii sau la daune grave aduse ficatului , printre care unele care por chiar provoca moartea”

 

 

 

 

„Administrarea Viramune poate duce la reacţii grave ale pielii precum şi la perjudicii asupra ficatului, care pot cauza decesul”

Valoarea terapeutiă (conform instrucţiunilor de folosire)

 

Retrovir nu este un medicament care să vindece o infecţie HIV

 

„Efectele pe termen lung ale Retrovir nu sunt deocamdată cunoscute”.

 

„Efectele pe termen lung asupra uterului sau a copiilor nu sunt cunoscute, existând posibilitatea apariţiei cancerului”

 

 

„Viramune nu este un preparat care vindecă infecţia HIV”

Sursa: Liam Scheff, „The Housethat AIDS built”  (www.altheal.org/toxicity/house.htm)

   Însă mult mai logic ar fi fost ca mai întâisă fie focusată terapia asupra eliminării „infecţiilor oportunistice”, adică săse administreze mai întâi antibiotice şi antifungice, pentru eliminareaagenţilor patogeni „oportunişti” (cei care profitau de oportunitatea creatăprin slăbirea sistemului imunitar). Cât de necesară ar fi fost o astfel deprocedură terapeutică ne arată clar un studiu publicat în 1998 în „AmericanJournal of Respiratory and Critial Care Medicine”. În acest studiu se arată căpacienţii testaţi pozitiv, care sufereau de tuberculoză şi terapiaţi cumedicamentaţie antiretrovirală le mergea evident mai rău decât celor terapiaţicu medicamentaţia standard contra tuberculozei.

   Din punctul de vedere ortodox aceasta esteun paradox, care s-a încercat a fi explicat prin „Immun-Rekonstitutions-Syndrom”(sindromul de reabilitare a sistemului imunitar). Explicaţia consta în aceea căse spunea cum că la bolnavi creştea numărul de celule T (deoarece aparent HIVera inhibat) dar din punct de vedere fizic pacienţilor le mergea rău. Darcândva le va merge pacienţilor mai bine (pe lumea cealaltă?).

   Totuşi, la o privire mai atentă a datelorprezentate în studiul respectiv, nu se putea constata nici o creştere sensibilăa numărului de celule T. Deci nu se îmbunătăţea nici situaţia sănătăţiipacientului. Ba din contră. Agravarea bolii era cauzată de chemoterapiaantivirală aplicată, care provoca daune grave sistemului imunitar. Înconsecinţă o terapie tuberculostatică eficientă (combinaţie de 4 antibiolticeadministrată timp de 6 luni, după care o combinaţie de 3 antibiotice timp de 3luni) era cea care trebuia efectuată mai înainte de a se trece la o terapie antiretrovirală.În loc de aceasta însă, astăzi se aplică pacientului ambele terapii simultan: oterapie tuberculostatică formată dintr-o combinaţie de 4 antibiotice, simultancu o terapie anti-HIV. Un cocktail chimic ale cărui efecte sunt greu deprevăzut, şi la care deseori pacienţii nu rezită, nu supravieţuiesc.

    Deasemenea, ar fi normal ca după dispariţiasimptomelor bolii, terapia să fie suspendată (administrarea de medicamente),aşa cum se întâmplă în mod normal în marea majoritate a afecţiunilor. Dar„credinţa” în infecţia HIV ca singură cauză a simptomelor (bolii) împiedicăaceastă desfăşurare normală. În loc de aceasta, apare fixaţia asupra „valorilorde laborator”.

   Se întâmplă, de exemplu, ca după oîntrerupere a terapiei valorile măsurate prin PCR să crească din nou. Aceastava fi interpretată de către medicina şcolastică, conform dogmei (pentru careînsă nu există dovezi), că HIV s-a „aruncat” din nou asupra celulelor T. Caurmare, se prescriu din nou medicamente antiretrovirale. Iar dacă pacientuluiîi va merge din nou prost, acest fapt va fi pus pe seama virusului HI (şinicidecum pe seama medicamentelor otrăvitoare), şi consecinţa finală va fidecesul pacientului.

     (N.t. - Îmi cer iertare din capul locului,căci nu vreau să creadă nimeni că am ceva contra islamului şi/saumahomedanismului. Dar aici îmi amintesc ceea ce am citit despre cauzainterdicţiei de a mânca porc. În religia islamică se spune că Dumnezeu aaruncat toate păcatele pe porc, pentru a nu cădea asupra oameniolor. Bun, acumatâtea sute, mii de ani în urmă, oamenii gândeau în felul în care-l puteau faceatunci. Azi, ne-am modernizat. Toate păcatele cad asupra virusului. Deci, nuconsumaţi virusuri! E o glumă , dar una tristă. Atunci când medicii nu ştiu saunu pot explica cauzele unei boli, dau vina pe un virus. De câte ori veţi auzichestia asta, căutaţi ori să găsiţi cauza afecţiunii în cu totul altă parte,ori măcar să schimbaţi doctorul cu, eventual, unul mai competent.)

Total fixaţi pe AZT: decesele lui Freddie Mercury, Rudolph Nureiev şiArthur Ashe

   Chiar şi unor personalităţi foarte binecunoscute le-au fost administrate (contra cost, desigur) preparate cum esteAZT, ca fiind singura şansă în lupta contra AIDS. De exemplu lui FreddieMercury, conducătorul celebrei formaţii „Queen”. Acesta era bisexual, şi înisteria provocată de AIDS de la sfârşitul anilor 80, s-a lăsat testat.Rezultatul: pozitiv! Desigur, bietului om i s-a făcut frică, şi în consecinţă aurmat sfatul medicului său, de a înghiţi AZT. Dozajul de la acea vreme era„criminal”: 1500 ml zilnic. Înaintea morţii, survenite la 24 Noiembrue 1991, lavârsat de 45 de ani, Mercury arăta ca un schelet ambulant.

   Rusul Rudolf Nureiev, pe care foarte mulţi îlconsideră cel mai mare balerin al tuturor timpurilor, a început şi el lasfârşitul anilor 80 să înghită AZT. Nureiev (homosexual) fusese doar testatpozitiv, dar nu avea nici o afecţiune evidentă (adică în rest era sănătos tun).Medicul său, Michel Canesi, l-a avertizat asupra acţiunii mortale a preparatului,dar Nureiev s-a hotărît în cele din urmă: „Vreau medicamentul!” Ceea ce nu i-aajutat, desigur, decedând în 1993 în Paris, în acelaşi an în care şi fostultenismen câştigător al Wimbledonului, Arthur Ashe a decedat în vârstă de 36 deani, după ce fusese testat pozitiv în 1988 şi fusese terapiat cu AZT. Mediculsău i-a adminitrat o „doză de cal” din AZT.

   Totuşi Ashe a realizat într-un târziu cât deotrăvitor era AZT. Astfel el scria în „Washington Post” din

Octombrie 1992: „Derutant pentrunoi, pacienţii AIDS, este faptul că există un număr tot mai mare de experţicare spun că HIV nu este singurul agent patogen pentru AIDS. Dar „elita”medicală este prea rigidă pentru a accepta modificarea dogmei virale şi/sau atestelor clinice”. Ashe dorea să întrerupă administrarea de AZT, dar nu a avutdestul curaj: „Ce ar trebui să-i spun medicului meu?” a fost el citat în „NewDaily News”.

Steaua baschetului, „Magic” Johnson: „Nu este nimic magic in AZT, şi niciAZT în „Magic”

   Ceea ce nu a avut curaj să facă Ashe – săînfrunte dogma medicală şi să refuze AZT – a făcut mega-starul baschetbalului,Earvin „Magic” Johnson, fapt care în mod cert i-a salvat viaţa.

   La finele anului 1991 o ştire a jocat lumeasportului, „Magic” Johnson fusese testat HIV pozitiv. Încă un motiv de băgatfrica în oameni, cum titra magazinul „Time” pe data de 18 Noiembrie 1991: „AIDSpoate lovi pe orcine, chiar şi pe „Magic” Johnson!” Cauza infectării: prin sexcu o femeie (acuma nici asta nu mai era voie). Oricum, fapt este că Johnsonfusese testat pozitiv. De asemenea fapt este că Johnson era la acea dată„sănătos tun”, în plin vârf al carierei sportive (dacă era bolnav, n-ar mai fiputut juca). Şi de asemenea fapt este că „prinţul AIDS” Anthoni Fauci precum şimedicul personal al lui Johnson, nimeni altul decât cercetătorul AIDS David Ho,l-au îndemnat insistent să accepte terapia cu AZT. Iar Johnson le-a urmatsfatul.

   Doar că starea de sănătate a lui Johnson aînceput din acel moment într-adevăr să se înrăutăţească rapid, şi anume atât derău, că „mă simt, ca şi cum ar trebui în fiecare zi să vomit”. Dar datorităfricii, isteriei şi „inchiziţiei” medicale, nimănui nu-i trecea prin cap săpună aceste simptome pe seama medicamentaţiei.

   Dar prea mult timp nu a fost nevoie să semediteze asupra acestei situaţii, căci, iară, simptomele lui Johnson audispărut ca prin minune. Şi deja în vara lui 1992, la Jocurile Olimpice de laBarcelona, Johnson a condus echipa americană spre cucerirea medaliei de aur.Dacă ne gândim că doar cu un an înainte, în 1991, mass-media anunţaseretragerea sa din viaţa sportivă. Ceea ce însemna că Johnson a depus un eforturiaş, care nu se putea concepe la o persoană aflată sub medicamentaţie AZT.Deci, este de presupus că Johnson a luat doar pentru o scurtă perioadă de timp,AZT, după care a întrerupt terapia. Ceea ce a dus şi la dispariţia ca prinminune a simptomelor rele avute înainte.

   Abea mai târziu, în 1995, într-o convorbireparticulară care a avut loc în Florida, Johnson într-adevăr a recunoscut că aluat AZT doar pentru o scurtă perioadă de timp. Medicamentele aveau practicefecte secundare insuportabile, astfel încât Johnson a întrerupt terapia. Şiastfel a devenit celebru citatul: „Nu este nimic „magic” în AZT, şi nici AZT în„Magic” (Johnson)”.

Hemofilii şi AIDS

 La cimentarea definitivă a „credinţei” că AIDS este o afecţiune viralăşi-a adus contribuţia şi studiul Darby în septembrie 1995, publicat în„Nature”. În acest studiu au fost comparate decesele hemofililor testaţipozitiv cu cele ale celor testaţi negativ, din Anglia. În acest studiu statistcse poate vedea cum rata mortalităţii „pozitivilor” a crescut permanent în 1986şi 1987. În comparaţie, rata mortalităţii printre negativi a rămas practicconstantă. Ceea ce a fost considerat de către medicina şcolastică, ca fiind odovadă a originii virale a AIDS.

   Şi totuşi şi contra acestui studiu şi aconcluziilor lui s-au făcut auzite critici acerbe. Cercetătorul Mark Craddock,pe care l-am mai amintit, a trimis la „Nature” un articol critic, care însă afost respins la fel ca şi toate celelalte critici aduse studiului Darby, cum arfi cea a lui Peter Duesberg. Care erau însă argumentele criticilor acestuistudiu?

   Ceea ce le lipseşte hemofililor este„factorul de coagulare VIII”, care începând cu anii 60 era administrathemofililor sub formă de preparat. Fapt care a condus la o permanentăprelungire a duratei vieţii hemofililor, şi anume până în 1985, adică exactpână în momentul în care a fost introdus testul anticorpi HIV. Acest aspecthotărâtor a fost însă în mod fraudulos omis în studiul Darby!

   Prin introducerea în 1985 a testuluianticorpi, acesta a intrat imediat şi masiv în practica curentă. Simultan toatălumea avea în cap paradigma: test pozitiv= infecţie HIV=AIDS=condamnare lamoarte. Aceasta a dus la o creşterea a ratei sinuciderilor, desigur şi înrândul hemofililor, persoane care erau conştiente de problemele lor de sănătateanterioare.

   Cel care primea „sentinţa pozitiv”  suferea un adevărat şoc. Nemai vorbind defaptul că, în urma acestei sentinţe, ereau consideraţi automat pacienţi AIDS(în loc de hemofili, deci, cinic vorbind, erau avansaţi „în grad”). Ca urmare,cercetătorii şi medicii probau pe ei tot felul de preparate, unele dintre eleca terapie permanentă, printre care antifungice sau antibiotice care subpresaudivizarea celulară. Ori tot aşa stăteau lucrurile şi cu hemofilii pozitivi.Care în afară de hemofilie, puteau să fie în general sănătoşi, şi care totuşica urmare a intoxicării cu medicamentele respective, într-adevăr seîmbolnăveau.

   Ori aici, în acest studiu Darby, nu ni  se spune ce fel de terapii sau medicamentaţiiprimeau hemofilii care ereau testaţi pozitiv. Doar faptul că ereau pozitiv, nueste suficient pentru nivelul unui astfel de studiu, şi mai ales pentra a trageastfel de concluzii din el. Acest fapt, că în studiu nu se menţiona dacăhemofilii pozitivi erau sub terapie cu medicamente antiretrovirale, esteconfirmat şi de şeful revistei „Nature”, Maddox, în 1995.

    Şitotuşi se poate citi în „Spiegel” în 1985 :”Mai mult de o duzină de medicamentesunt în USA în probe clinice – dar până acum toate cu efecte secundare grave şicu prea puţine rezultate pozitive. Chiar şi substanţa preferată studiată laInstitutul Pasteur din Franţa, anume „HPA 23” , cu care a fost Rock Hudsonterapiat încă din toamna anului trecut, are deficienţele ei. În Paris este îndesfăşurare un studiu cu 33 de probanţi terapiaţi cu „HPA 23”; dar la uniidintre aceştia administrarea medicamentului a trebuit să fie întreruptă,deoarece sângele şi ficatul fuseseră extrem de puternic afectate.”

    În fine, în 1987 a apărut pe piaţă AZT, şitoţi pacienţii AIDS, inclusiv hemofilii, au primit în cadrul terapiei acestmedicament „mortal”, ceea ce clarifică şi faptul că mortalitatea în rândulhemofililor pozitivi a crescut în această perioadă.

   Rock Hudson, după cum se ştie, a murit în1985 cu diagnosticul de AIDS. Ceea ce se ştie însă mai puţin este faptul căpartenerul masculin al lui Hudson era testat negativ şi nu a avut simptome deboală, ceea ce din nou indică faptul că AIDS nu este o maladie contagioasă.Aceasta şi toate celelalte inexactităţi ale ipotezei HIV=AIDS au fost sesizateşi de deputatul în Congresul American Gil Gutknecht în anii 90. Astfel căfuncţionarii de vârf din elita cercetării AIDS au fost confruntaţi cu o seriede întrebări critice ridicate de Gutknecht. Printre altele: „Unde suntdovezile, din care să rezulte clar, că AIDS este o afeţiune contagioasă?” Darnici măcar Gutknecht nu a primit un răspuns pertinent la întrebarea aceasta.

   Însă înapoi la hemofili. Plasma sangvinădestinată hemofililor este, înainte de preparare, solidificată prin frig, şiasta deseori pentru timp îndelungat. Ori unui astfel de tratament nu ar putealăsa virusul în viaţă, presupunând că acesta ar exista. Cel puţin aşa spunemedicina şcolastică. Astfel constată şi CDC, autoritatea americanăantiepidemiologică, faptul că riscul de a exista virusul HI în plasma astfeltratată este practic nul. „lnterpretări incorect ale unor cercetări delaborator au alarmat inutil anumite persoane”. Şi nici nu poate mira faptul căîn toată literatura de specialitate nu se cunoaşte nici măcar un singur caz încare un medic sau un cadru medical să se fi infectat cu HIV de la un pacientAIDS. (Exact aşa stau lucrurile şi în cazul HCV, hepatitei C; vezi următorulcapitol).

Africa: cum sunt bolile vechi redefinite ca AIDS

   Titlurile din ziare şi ştirile de latelevizor sunt groaznice: câteva milioane de african au AIDS şi ca urmare aacestei boli vor muri. Dar în realitate aceste evaluări sunt efectuate pecomputer de către OMS, evaluări care se bazează pe informaţii foarteîndoielnice. Şi apar ca exagerări grosolane dacă privim situaţia actuală dinţările care acum 10-15 ani se preconiza că vor fi depopulate.

   „Recensământul din Tanzania ne arată căpopulaţia ţării are o rată de creştere de 2,9% anual” scrie autorul sud-africanRian Malan într-un articol apărut în 2003 în magazinul de ştiri „Spectator”,articol care purta titlul „Africa nu moare de AIDS!” „Sau să privim situaţi dinregiunea de la vest de lacul Victoria, adică tocmai acolo unde HIV a apărutpentru prima oară în Africa, şi unde astăzi n-ar trebui să mai găsim nici unlocuitor. Până în 1988 rata de creştere a populaţiei era de 2,7% anual, iar maiapoi, în perioada în care epidemia era tocmai în apogeul ei, rata creşteriipopulaţiei a fost de 3,1% pe an. Iar ultimele relatări din Uganda ne prezintă osituaţie asemănătoare.”

   „AIDS este o afacere uriaşă, şi probabil căîn Africa infloreşte cel mai bine” afirmă James Shikwati, fondatorul „InterRegional Economic Network” din Nairobi (Kenia) în 2005, într-un interviu curedactorul Thilo Thielke de la „Der Spiegel”. „Cu nimic alteva nu se pot atâtde uşor face bani decât cu cifrele şocante din statisticile AIDS. Aici AIDSeste o boală politică, şi trebuie să fim extrem de susceptibili.” Dar nimeni nudevine bănuitor în cercurile înalte politice, ştiinţifice, economice saumediale, nimeni nu observă discrepanţele dintre prevestirile apocaliptice(„Afica va fi depopulată de către HIV”) şi situaţia reală (rată mare decreştere a populaţiei).

   Şi în ziua de azi se pleacă de la credinţafermă că testul anticorpi HIV, care este baza dignostizării AIDS, şi deci careeste şi baza calculelor OMS, este un test în care se poate avea deplinăîncredere. Astfel în 1994 apare în jurnalul de specialitate „Journal ofInfectious Diseases” o lucrare a lui Max Essex, nimeni altul decât unul dintrepărinţii cercetării ortodoxe AIDS, precum şi unul dintre promotorii teoriei cumcă AIDS provine iniţial din Africa.

   Cu atât mai remarcabil este faptul că Essexconstată în lucrarea sa că pacienţii bolnavi de lepră reacţionau pozitiv latestul anticorpi HIV. Tocmai de aceea Essex recomandă precauţie în evaluareatestelor, mai ales în cazul pacienţilor bolnavi de lepră sau tuberculoză. Iaracolo unde aceste afecţiuni sunt cel mai des întâlnite, mai ales în statelecentral-africane, testul anticorpi HIV nu ajunge pentru a certifica cusiguranţă o infecţie AIDS.

   Neville Hodginson, în trecut corespendent peteme medicale la „Sunday Times” se ocupă de această temă şi întreprindecălătorii de săptămâni întregi în Africa. „Atunci când întrebam, din ce cauzămureau oamenii acolo, mi se răspundea mereu la fel: de AIDS? Dar dacă insistamşi întrebam de ce boală anume primeam răspunsuri ca: acest pacient a avuttuberculoză, celălalt diaree crinică, acesta de aici a avut malarie, iarcelălalt lepră; toate acestea fiind afecţiuni care se cunosc de sute de ani înAfrica. Dar mai nou toate sunt „re-definite” ca fiind AIDS”. Aici ar trebui săne gândim şi la guvernele corupte din aceste ţări, pentru care este mult mairentabil să afirme că lumea moare acolo de AIDS, decât de maladii care suntspecifice ţărilor sărace şi populţiilor subnutrite, care trăiesc în mizerie.Astfel că ajutoarele internaţionale pentru dezvoltare pot fi redirecţionate înpropriile buzunare, iar mortalitatea cauzată de sărăcie, în conturile AIDS.

    Karry Mullis, laureat cu Premiul Nobelspunea: „Au avut statistici cu cifre mari de infectaţi AIDS înainte de arealiza că anticorpii pentru malarie, pe care îi are fiecare în Africa, dau unrezultat pozitiv în test.” Şi nu numai la malarie, dar şi la o întreagă duzinăde alte boli tipice acestor ţări, cum ar fi febra cronică, anemia (slăbire),diareea sau tuberculoza, acest aşa-zis test HIV poate indica „pozitiv”.

   Ceea ce în presă şi mass-media estecalificat ca epidemia HIV/AIDS africană este în realitate un sumarium deafecţiuni bine cunoscute care au îndeaproape de a face cu sărăcia şi condiţiilede trai din aceste regiuni. Cine discută corect despre AIDS în Africa, nu poateevita tema sărăciei. O treime din populaţia Africii este subnutrită, peste 30%dintre noii-născuţi se nasc cu o greutate corporală sub cea normală. Şi dupăcum se ştie de mult subalimentaţia este unul dintre principalii factori defavorizare a apariţiei multor boli, printre care şi tuberculoza. Nemai vorbindde condiţiile de igienă catastrofale.

   Oricum îmbucurător este faptul că, în anul2004, jurnalul de specialitate „The Lacet” s-a ocupat în sfârşit de aceastaspect, publicând un articol cu titlul „Prevenţia HIV/AIDS prin reducereasărăciei”. Iar preşedintele Africii de Sud, Thabo Mbeki, a indicat clarînsemnătatea pe care o are sărăcia în epidemia de AIDS, lucru care l-a pusîntr-o lumină nefavorabilă în ochii elitei cercetării AIDS şi a industrieifarmaceutice.


(Pentru alte informaţii pe tema HIV=AIDS consultaţi şi rubrica AIDS de pe site-ul nostru.)

Vezi în continuare Capitolul 4
Leerer Videoabschnitt - Bitte Videoquelle auswählen