după Dr. med. Heinrich Kremer

Ieşirea din fundătura terapeutică

   În 2003 „s-a prăbuşit cerul peste geneticieni”, cum rezuma un cercetător. Ce se întâmplase? La Congresul internaţional de genetică din Merbourne, geneticieni din toată lumea au anunţat “sfârşitul începutului cercetării genomului”. Cu puţin timp înainte fuseseră făcute publice rezultatele unuia dintre cele mai ambiţioase priecte de cercetare din medicina modernă. De la sfârşitul anilor 80, grupe de cercetători din toată lumea, în intercolaborare, au catalogat peste 3 miliarde de “cărămizi” ale complexului ADN uman. Desigur şi cu ajutorul computerelor.

   Iniţial se sconta pe un numar de cel puţin 120.000 de gene în genomul uman, deci secţiuni deosebite în ADN care să conţină o serie-cod de « cărămizi » ADN, clasicele baze nucleice Adenin, Guanosin, Cytosin şi Thymin. Estimarea iniţială se baza pe faptul că în celulele umane există peste 100.000 de proteine care, pentru sintetizarea în afara nucleului celulei aveau nevoie de un anumit tipar genetic. De asemenea se considera a fi nevoie de circa 20.000 de gene regulatorii, care erau necesare pentru coordonarea întregului proces de copiere a genelor de la un ARN mobil şi până la proteinele complecte, aşa-zisa expresiune genetică. Într-un program care s-a desfăşurat în paralel, cercetătorii geneticieni au secvenţat genele din ADN-ul nucleul celular al şoarecilor.

   Rezultatul a fost un ŞOC! Genomul nucleului celular uman conţinea circa 25.000 de gene, în timp ce cel al şoarecelui circa 24.000. Între timp geneticienii vorbesc deja de numai 21.000 de gene în nucleul celular uman! Ceea ce înseamnă cu puţin mai mult decât un vierme cilindric (Nematod) de câţiva milimetrii lungime şi care are exact 969 de celule în total. În comparaţie cu acesta omul posedă circa 50 de bilioane de celule. Spre comparaţie, anumite plante au în nucleul lor celular o cantitate de gene de câteva ori mai mare decât a omului! (Şi noi care ne credeam culmea supremă a creaţiei, sau evoluţiei, cum vreţi Dumneavoastră).

    Laureatul Premiului Nobel David Baltimore, unul dintre cei mai recunoscuţi lideri de opinie în determinismul genetic al existenţei umane, comenta deznădăjduit rezultatele intermediare ale proiectului, apărute în 2001: “În cazul în care în genomul uman nu vor fi mai multe gene recunoscute de către computerele noastre, va trebui să recunoaştem că evidenta complexitate a corpului uman, în comparaţie cu viermii sau plantele, ne se datorează unei cantităţi mai mari de material informaţional genetic. Va rămâne în continuare un mister felul în care fiinţa umană a ajuns totuşi la complexitatea actuală.” (Baltimore, D. 2001, “Our genome unveiled”. Nature 409:814-16).

  Ceea ce Baltimore şi restul colegilor săi nu spun, după prăbuşirea concepţiei genetice asupra lumii, este fptul că noţiunile fundamentale care au stat până acum la baza teoriilor fixate genetic ale medicinei moderne asupra energiei, informaţiei şi intercomunicaţiei celulare necesită o revizuire radicală.

   Autorul acestei lucrari (Dr. Hainrich Kremer) a postulat, în baza analizei unui foarte mare număr de date şi cercetari biologice, că nucleul celular al celulelor umane posedă în realitate un genom dublu, care constă din integrarea simultană în nucleu a două monocelule primare lipsite de nucleu, dar care spre deosebire de părerea de până acuma, nu sunt contopite (unificate într-o nouă structură). Postulatul « dublei naturi » a sistemului celular uman are un rol esenţial în practica terapeutică în ceea ce înţelegerea fenomenelor cum ar fi sănătatea şi boala, îmbătrânirea şi moartea. (Kremer H. Die stille Revolution der Krebs- und AIDS-Medizin. 1. Auf. 2001, 6. Auf. 2006. Ehlers Verlag, Wolfratshausen. ISBN 3-934196-14-6).

   La începutul anilor 70 au fost aduse la suprafaţă din adâncul oceanelor, acolo unde domneşte veşnicul întuneric, cu ajutorul roboţilor submersibili, organisme monocelulare lipsite de nucleu, care au fost iniţial catalogate ca fiind noi bacterii. Ulterior însă compararea secvenţelor de acizi nucleici şi de proteine ale acestor microorganisme au relevat totuşi deosebiri fundamentale faţă de bacterii, astfel încât biologii evoluţionişti au reordonat cele 5 regnuri în 3 aşa-numite domenii: Archaea – organisme monocelulare fără nucleu celular, bacteriile cu celule lipsite de nuclee şi vietăţile cu celule cu nucleu, adică Eukarya (protista monocelulare, algele mono- şi pluricelulare, ciupercile mono-şi pluricelulare, plantele, animalele şi omul).

    De asemenea, esenţiale au fost şi constatările conform cărora toate Eukarya, inclusiv omul, îşi datorează existenţa unei unei unice şi spectaculare fuziuni care a avut loc la un moment dat pe scara evoluţiei, şi anume «luarea în stăpânire» a unei mari părţi din celulele din domeniului Archaea de către bacteriile unicelulare. Formarea acestei simbioze intracelulare dintre membrii celor două domenii diferite precum şi integrarea celor două culturi genetice incompatibile una cu alta, într-un nucleu celular comun, fenomen denumit simbioza celulară se pare că a avut loc acum circa 2,1 miliarde de ani.

   Evenimentul care a dus la declanşarea acestei simbioze spectaculare a fost prima glaciaţie (din cele trei de până acum), de acum 2,4 miliarde de ani. Aşa cum au demonstrat geologii, la acea vreme, deci înainte de prima glaciaţie, atmosfera pământului nu conţinea oxigen (O2), dominant fiind bioxidul de carbon (CO2) şi mai ales metanul (CH4). CO2 provenea mai ales din activitaţile vulcanice, iar gazul metan de la atotprezenta Archaea, microorganismele transformand CO2 în CH4.

   Dupa topirea crustei globale de gheaţă cantitatea de O2 din atmosfera a crescut exponenţial iar cantitatea de metan a scazut exponenţial. Exact în acest moment al istoriei pământului a apărut şi simbioza celulara. Biologii evoluţionişti nu au putun raspunde nici până astăzi la întrebarea cum s-au „întâlnit” microorganismele din domeniul Archaea, care erau strict anaerobe şi pentru care o cantitate minimală de O2 era otravitoare, cu bacteriile care erau deja dependente de O2.

   De fapt misterul se rezolvă imediat, dacă ştim că o anumită specie de microorganisme din Archaea a reuşit să-şi dezvolte facultaţi aerobe, şi pe deasupra a „învăţat” să obţină CH4 pentru metabolismul ei cu ajutorul O2 şi de asemenea să obţină electroni şi protoni pentru propriile funcţii vitale cu ajutorul adenosinfosfatului (ATP).      

  Acest metabolism-ATP este certificat de microbiologi în bacterii şi microorganisme Archaea (care sintetizeaza deci metanul). Într-un mediu lipsit de oxigen aceste Archaea pot supravieţui datorită faptului că producţia ATP este înlocuită cu cea mai veche formă de metabolism, glicoliza. Această capacitate a Archaea facultativ aerobe a fost condiţia hotărâtoare pentru simbioza celulară cu bacteriile care dezvoltaseră deja un circuit respirator bazat pe O2.

   Până la sfârşitul anilor 90 cercetătorii evoluţionişti au gasit şi publicat dovezi hotarâtoare pentru simbioza celulară umană: circa 60% din genele genomului uman provin din genele microorganismelor Archaea facultativ aerobe (notate pe viitor ca genom-A).

   Genomul-A este dominant în ciclul de difiziune celulară începând cu faza-S (faza de dublare a celor două spirale ale ADN-ului în vederea transmiterii mai departe a câte unui dublu-helix pentru celulele fiice).

   Celelalte gene rămase (pe viitor în text denumite genom-B) provin (preponderent?) de la gene care aparţin nucleelor celulare ale bacteriilor simbiote. Genomul-B este dominant în faza de diferenţiere a funcţiilor celulare, dependent de fiecare tip de celule.

   Pe baza acestui scenariu schiţat aici autorul interpretează într-un mod cu totul nou cancerul. În anii 20 biochimistul Otto Warburg (ulterior Laureat al Premiului Nobel) a descris pentru prima dată fenomenul respectiv, şi anume că celulele cancerigene, în ciuda prezenţei O2, îşi continuă producţia ATP în plasma celularăîn mod preponderent prin glicoliză. Acest aşa-numit “fenomen Warburg” este totuşi până în zilele noastre controversat, căci în urmaşii (evoluaţi) ai bacteriilor simbiote, în celulele cu funcţii complexe apar mitochondriile, şi deci şi în celulele cancerigene, se constată un însemnat consum de O2.

   În 2002 cercetătorii australieni din domeniul cancerului au publicat un studiu care cuprindea datele unor măsurători precise asupra consumului real de O2 în cazul liniei de celule cancerigene MCF-7 (cancerul de sân), pentru o perioadă de 5 zile. Rezultatul era uimitor: consumul de O2 din celulele cancerigene nu era substanţial mai scazut decât în alte celule diferenţiate intacte, şi nici glicoliza substanţial mai ridicată.

   Dar cercetătorii nu au putut identifica 65% din substratele metabolice pentru câştigarea electronilor şi protonilor necesari producţiei ATP dependentă de O2.  (Guppy M. et al. Contribution to different fuels and metabolic pathways to the total ATP turnover of poliferating MCF-7 breast cancer cells. Biochem J. (2002), May 15; 364 (Pt 1): 309-15)

   Aceste constatări demonstează ca „natura duală“ a sistemelor celulare umane nu a fost, până în prezent înţeleasă de cercetările clinice din domeniul cancerului. Pentru a soluţiona dilema, autorul introduce ipoteza că evoluţia cancerului este, ca să spunem aşa, o derulare “în oglindă”, (înapoi în timp?) a fazelor de dezvoltare din evoluţia celulelor în trecut: dereglarea funcţională  la nivelului regulatoriu al folosirii aerobe O2 pentru producţia de ATP prin sistemul enzimatic de oxidază în mitocondrii provoacă o modificare protectivă în nivelul regulatoriu folosirii facultative a O2 pentru producţia de ATP prin sistemul de oxigenază enzimatică din plasma celulara. Un astfel de “întrerupător” programat prin evoluţia biologică a putut fi pentru prima oară acuma certificat în substratul penrtru furnizarea dependentă de O2 a electronilor şi protonilor în coloniile de celule cancerigene şi astfel se poate explica şi fenomenul Warburg.

   Warburg postulase o teorie Ori-Ori, considerând că exista un defect în complexul citocromoxidazei din circuitul respirator al mitocondriilor: ori respiraţie O2 în celulele intacte diferenţiate din mitocondrii, ori glicoliză fără folosirea O2 în ciuda prezenţei O2 în plasma celulară. Postulatului genumului dublu trebuie să i se subordoneze postulatul sistemului dublu de folosire a O2. Sub influenţa unui stress celular cronic de natură complexă este posibil ca celulele active (capabile de reproducere) să se recupleze la vechiul stadiu din evoluţia biologică, al producţiei ATP: atât producţie ATP cu folosirea O2 în mitocondrii şi în plasma celulară, cu participare diferită, cât şi producţie ATP prin glicoliză fără folosirea O2 în plasma celulară, ultima partial dependentă de stadiul de regresiuneal celulelor cancerigene în formare. Genomul-B pierde treptat controlul asupra funcţiilor diferenţiate ale celulelor în favoarea crescândei domnanţe a genomului-A ca formă arhaică de supravieţuire.

   Astfel se explică de ce, începând cu declaraţia de “război contra cancerului” a preşedintelui Nixon din 1971 şi până astăzi prognoza de viaţă a pacienţilor cu cancer nu a fost îmbunătăţită. Terapia agresivă cu “otrăvuri” farmaceutice şi radiaţii ionizate se bazează pe conceptul vechi conform căruia cauza primară a cancerului ar fi o mutaţie genetică întâmplătoare. Aceste forme terapeutice pot subpresa sau distruge doar celulele mai mult sau mai puţin diferenţiate care se găsesc în faza regulatorie de producţie ATP facultativ aerobă. În acelaşi timp există pe mai departe pericolul ca celulele cancerigene care supravieţuiesc să fie constrânse la a trece într-o fază strict anaerobă, prin terapiile care crează radicali ai oxigenului sau azotului. Aceste celule cancerigene devenite rezistente contra terapiei convenţionale vor metastaza şi astfel vor decide soarta pacientului.

   Că lucrurile stau astfel, se confirmă prin noile descoperiri ale celulelor stem tumorale în carcinomele solide, prima oară în 2003 în celulele cancerului de sân, iar mai apoi în nenumărate alte forme de celule cancerigene.

Aceste celule stem tumorale sunt astăzi considerate a fi celulele cancerigene întradevăr periculoase, iar terapia convenţionaă a cancerului nu a are încă metode terapeutice pentru a inhiba tendinţa de diviziune (înmulţire) a acesteo celule stem cancerigene. (Certificarea existenţei celulelor stem cancerigene duce la o schimbare de paradigmă - în „Deutsches Ärzteblatt”, Vol. 27, 7. Juli 2006, C 1558).

   Pe de altă parte terapiile derivate din conceptul de simbioză celulară au obţinut succese impresionante (Lowenfels, D. - 2006. The Dual Strategy of the Immune Response. A Review of Heinrich Kremer's Research on the Pathophysiology of AIDS, Cancer and Other Chronic Immune Imbalances. Townsend Letter.    The    Examiner    of    Alternative    Medicine.    June    2006,    68-75 USA, http://www.ummafrapp.de/skandal/versch.%20Texte/dfl_townsend_0606.pdf )

Aceasta este valabil nu numai pentru pacienţii deja terapiaţi (dar fara succes) ci şi pentru toate celelalte afecţiuni tumorale în toate stadiile, pentru deficienţele imunitare celulare sau umorale, afecţiunile inflamatorii, afecţiunile autoimunitare, afecţiunile cardiace, arteroscleroză, diabet chiar şi în forma rezistentă la terapie, osteoporoză, sindromul Burn-out, CFS, fibromialgie, afecţiunile neurodegenerative inclusiv Alzheimer şi alte forme de demenţă ca Parkinson, depresie, psihoze şi multe alte afecţiuni care se pot cataloga primar prin simptome şi deficienţe mitocondriopatice.

   În structurarea şi dezvoltarea căilor terapeutice ale teoriei simbiozei celulare, autorul pleacă de la aserţiunea că (contrar teoriilor valabile până în prezent) ciclul respirator al mitocondriilor lucrează ca un proces bazat pe fotoni. (Kremer, H. Das Krebsgeheimnis-Kurzschluss im Photonenschalter.2004. www.ummafrapp.de).

   Astfel informaţiile modulate mutidimensional sunt transferate electronilor delocalizaţi ai legăturilor duble ale moleculelor de adenină din Adenintrifosfat (ATP). Astfel se şi explică de ce ATP este practic, direct sau indirect „activat” şi de ce ATP-ul trebuieşte „să fie bine informat”. De exemplu bazele nucleice modulate ale ATP „informatează” de fiecare dată bazele necleice ale noului ADN sau ARN în formare prin energie „codată”.

    Întrebarea pusă de geneticianul David Baltimore: „ce anume ne conferă această complexitate a noastră” (citată la începutul articolului) ar putea în principiu primi următorul răspuns: informaţia este o unitate

ne-materială care, independent de o matrice spaţiu-timp, transmite „date” antenelor moleculare din noi, cum ar fi de exemplu ATP, cu ajutorul unor proceduri dinamice cuantice sub formă de „informaţie creativă”. Celulele nu sunt doar nişte „maşini” pur şi simplu, ci mijloace de transmitere şi primire a informaţiilor. Iar ATP nu este egal peste tot în natură, informaţiile ATP modulate de mitocondriile umane sunt cu siguranţă mult mai complexe decât cele ale şoarecilor. Totuşi ATP-ul modulat în condiţiile facultativ aerobe este cu siguranţă mai puţin complex modulat decât  ATP-ul modulat mitocondrial din celulele diferenţiate intacte, iar ATP-ul modulat în condiţiile glicolitice anaerobe este cu siguranţă cel mai puţin modulat. În ultimul caz cercetătorii cancerului vorbesc despre celule „lipsite de diferenţiere”.

   Geneticianul David Baltimore ar trebui să se întrebe de ce, după copierea unei secvenţe ADN codate proteinic într-o secvenţă-mesaj ARN, după prelucrearea acesteia, la sfârşitul secvenţei-mesaj ADN „terminată” trebuieşte adăugată o aşa-numită „Poly-A” terminaţie, căci altfel sinteza proteinică nu va funcţiona. Indicaţia pentru aceasta nu se găseşte în gene. De unde ştie deci celula ce are de făcut? Răspunsul pentru Baltimore sună astfel: deoarece circa 270 de adenin-molecule ale terminaţiei Poly-A, care provin de la ATP-ul modulant sunt cuplate rezonant cu câmpul informaţoinal imaterial. Dacă ne închipuim această terminaţie Poly-A ca o sumă de elemente Adenin modulate cuantic diferenţiat, atunci obţinem un tipar codat cuantic, şi astfel ne putem imagina întregul organism ca un câmp cuantic ultra-complex (pentru înţelegerea modelului dinamic cuantic vezi Bohm D. -1990- A new theory of the realtionship of mind and matter. Philosophical Psychology: Vol. 3 N. 2.271-86)

   Tocmai de aceea în terapia simbiozei celulare sunt folosite substanţe naturale, care absorb şi emit semnale cuantice (lumina cuantică) prin anumite frecvenţe sau lungimi de undă (în apropiere de zona ultravioletelor şi în spectrul vizibil al luminii cuantice). Potenţialul teoretic al unor astfel de substanţe naturale este confirmat de noile cercetări publicate (Middlestone, E., Jr, et al -2000- The effekts of plant flavonoids on mammalian cells: implications for Inflammation, heart disease, and cancer. Pharmacol. Res. 52,673-751; Aggarwal B.B. et

al. (2003) Anticancer potential of curcumin: preclinical and clinical studies. Anticancer Res. Jan-Feb: 23(1A):363-98).

   În mod deosebit conceptul terapeutic al simbiozei celulare este susţinut prin noile şi fascinantele rezultate obţinute prin studiile experimentale şi clince asupra procesului de îmbătrânire. În legătură cu nou desocperita clasă de enzime denumite Sirtuine (din engleză: silent information regulator) care, prin îndepărtarea sau activarea unei anumite grupe moleculare pot decupla anumite gene şi proteine, au fost relevate efecte surpinzătoare la toate celulele Eukaria. Spre exemplu enzimele Sirtuine ale soarecilor cu predispoziţii speciale pentru cancer sau diabet pot fi activate cu ajutorul anumitor substanţe naturale din marea familie a polifenolilor vegetali. În comparaţie cu exemplarele „de control“, şoarecii respectivi au trăit mai mult şi au dezvoltat mult mai rar cancer, diabet sau afecţiuni neurodegenerative.

   Aceste date obţinute prin cercetări dovedesc că şi la oameni există un sistem regulator superior (supraordonat), căci între timp enzime Sirtuin au fost relevate şi în nucleele celulelor, plasma celulară şi mitocondriile din organismul uman. Ca rezultat, polifenolii vegetali (din plante) activează, prin legături întrepătrunse multiplu ciclurile regulatorii ale activităţii mitocondriale dependentă de O2. Astfel este pusă sub semnul întrebării vechea concepţie ştiinţifică, conform căreia îmbătrâniea şi, legată de aceasta, bolile cum ar fi cancerul, diabetul, afecţiunile cardiace şi neurodegenerative sunt rezultatul inevitabil al procesului de uzură ce survine în timp. (Wood, J.G. et al. -2004- Sirtuin activators mimic caloric restriction and delay aging in metazoans. Nature 430, 686-89; Porcu, M., Chiarugi, A. Sirtuin-interacting drugs: from cell death to lifespan extension. Trends in Pharmacological Sciences, Vol. 26 N. 2 February 2005; Sinclair, D.A., Guarente, L., Schlüssel zur Langlebigkeit. Spektrum der Wissenschaft. Oktober 2006)

    Polifenolii nu pot fi sintetizaţi de organismul mamiferelor, şi tocmai de aceea au caracter de „vitamine“ pentru corpul omenesc. De asemenea ele sunt esenţiale pentru funţionarea mitocondriilor. Polifenolii vegetali în combinaţii potrivite cu alte producte naturale sunt indicaţi pentru protejarea şi tratarea mitocondriilor «slăbite», a bolilor de sistem şi a procesului de îmbătrânire prematură. Ele vor fi individual folosite în cadrul conceptelor preventive sau terapeutice ca aşa-zise suplimente nutritive de către medici şi naturo-terapeuţi.

   Pentru informaţii suplimentare în limba germană vezi:

www.tisso.de

www.hp-meyer.de