Trei articole ale Doamnei Doctor Juliane Sacher, publicate în revista „Raum&Zeit“

(Spaţiu şi Timp) în numerele 141 din 2006; 142 din 2006; 143 din 2006;

 






   Juliane Sacher s-a născut la 19.12.1945 în Dortmund. În 1974 primeşte diploma de medic în Münster iar din 1983 are propriul cabinet medical. Între 1987-1993 a participat ca medic la studiul  „Model-HIV” iniţiat de guvernul Germaniei. În 1988 a funcţionat ca şi consilier pentru Comisia HIV/AIDS de pe lângă Bundestagul german (Parlament). În 1990 obţine împreună cu Dr.Kief premiul Fundaţiei Manfred Köhnlechner, în valoare de 100.000 de mărci germane, pentru terapia biologică la pacienţii HIV/AIDS. În 1990 înfiinţează în Hamburg DAGNÄ – Deutsche AG niederlassener Ärtzte – iar în 1991 în Frankfurt HAGNÄ – Hessische AG niederlassener Ärtzte – a cărei preşedinte este şi astăzi. Ambele organizaţii mai sus amintite se ocupă cu problemele pacienţilor AIDS. Între 1975-1993 a fost de asemenea medic cu probleme de medicina muncii la Lufthansa. Între 2000-2002 a lucrat şi la Facultatea de matematică a Univeristăţii Wuppertal în domeniul statisticii medicale în HIV/AIDS.

   De 25 de ani Doamna Sacher se specializează în continuu şi în domeniile terapiilor naturale şi al medicinei biologice. De la începutul anilor 80 se ocupă şi de legătura dintre moleculabiologie, biochimie şi imunologie, precum şi cu dereglările hormonale şi celulare în afecţiunile cronice moderne.

 

(Nota traducătorului: Marea majoritate a aspectelor legate de virusul HIV se pot aplica şi virusului HCV, respectiv Hepatitei C, întrucât ambele virusuri sunt retrovirusuri, se terapiază în mod asemănător, testele sunt extrem de asemănătoare, iar în cele din urmă ambele virusuri nu au fost niciodată până acum în formă complectă identificate, izolate, curăţate, înmulţite „in vitro”, analizate complect în structura lor şi fotografiate cu microscopul electronic. Iar cei care susţin altceva trebuie să facă şi dovada acesui fapt, ceea ce, interesant, dar nu a reuşit să facă nici un cercetător până acum.)

 

AIDS – Cronologia eşecurilor    (Primul articol)

Dr. Juliane Sacher, Frankfurt  

 

În ciuda nenumăratelor eforturi de a clarificare,  „mitul AIDS“ se încăpăţânează să ameţească lumea şi să organizeze gale de donaţii pentru AIDS şi concernele farmaceutice. Doctoriţa Juliane Sacher ne prezintă în cele de mai jos rezultatele studiilor ei, care deconspiră teoria oficială ca fiind o imagine falsă. Rezultatele studiilor Doamnei Doctor Juliane Sacher au fost blocate şi ascunse , nu au fost niciodată date publicităţii, deşi studiile efectuate de dânsa au fost comandate şi finanţate de către guvernul Germaniei.

 

   Pentru prima oară am citit despre AIDS (= Aquired Immun Deficiency Syndrom) într-unul din multele jurnale de specialitate medicală. Afecţiunea tocmai fusese rebotezată astfel, după ce iniţial purtase numele de GRID (=Gay Related Immun Deficiency-Syndrom; unde Guy este echivalent cu homosexual).

    Apăruse o nouă afecţiune, care se răspândea printre homosexuali, şi care ducea foarte repede la deces. Se presupunea existenţa unui virus, căci altfel nu se putea explica afecţiunea respectivă. Acest virus trebuia deci căutat. Ceea ce m-a mirat din primul moment a fost faptul că cei cinci pacienţi, primii bolnavi de AIDS din USA, nu se cunoşteau între ei. Deci logic că nu existau puncte de sprijin pentru presupunerea că afecţiunea se transmisese sexual. Mult mai puternic mi se părea argumentul că stilul de viaţă specific homosexualilor purta răspunderea deficienţelor sistemului imunitar. Existau anumite “secrete” ale vieţii colectivităţilor de homosexuali, care putea justifica sabotarea propriului sistem imunitar?

Valori ale sângelui suspecte

   Din 1975 am lucrat şi la Lufthansa în secţia de medicină a muncii, şi astfel aveam o destul de bună imagine de ansamblu asupra valorilor de sânge ale homosexualilor. (Într-adevăr au fost o serie de pacienţi AIDS care au provenit, în Germania, din rândul angajaţilor de la Lufthansa). Din acei ani deja mă surprinsese deseori faptul că în valorile de sânge ale membrilor de sex masculin din cadrul personalului de zbor, numătul total al leucocitelor era evident mic.

   În acele vremuri, mă gândeam că probabil stressul meseriei precum şi permanenta schimbare a fusului orar cauza această scădere a leucocitelor. Mai târziu am auzit că deja prin anii 70 era cunoscut faptul că, deseori, la homosexualii pasivi apăreau simptome de autosubpresare a sistemului imunitar. La acel moment se specula cu ideea că sistemul imunitar al partenerului “receptor” se “confrunta” cu sperma partenerului activ, ca şi cu o proteină străină, ceea ce provoca o reducere a numărului leucocitelor. (O studiere mai amănunţită a leucocitelor din punct de vedere imunologic, respectiv a diferenţierii limfocitelor, a fost de abia în anii 80 efectuată: căci de abea atunci au fost descoperiţi anticorpii monoclonali, ceea ce a făcut posibilă diferenţierea în subgrupe a leucocitelor, respectiv măsurarea cantitativă a diferitelor tipuri de celule-T).

   In afară de acestea, se mai ştia deja că printre homosexuali exista un număr relativ mare de persoane cu afecţiuni transmisibile sexual, cum ar fi sifilisul sau herpesurile. În ceea ce priveşte herpesurile, se întâlnea mai ales citomegalia (CMV). Despre această temă se vorbise deseori în anii 70. Se presupunea la vremea respectivă că citomegalia era cea care provoca ulterior Sarcoma Kaposi (tumoare cancerigenă a vaselor de sânge de sub piele).

   Mai târziu am aflat şi despre homosexualii care practicau sexul cu mai mulţi parteneri într-o singură seară (un fel de “prostituaţi” homosexuali), ceea ce m-a determinat să consider că, evident, aceste persoane erau şi consumatori de droguri care stimulau sexul, altfel nu ar fi fost posibilă o efectuare a mai multor acte sexuale într-o singură seară.

Mitul viral al lui Gallo

   La data de 23.04.1983, Robert Gallo a făcut cunoscut într-o conferinţă de presă faptul că descoperise un nou virus – HTLVIII, mai târziu rebotezat HIV – virus care distrugea celulele-T4, şi care , drept urmare, era răspunzător pentru AIDS. Ceea ce era însă ciudat, era faptul că Gallo făcuse respectivul anunţ, fără a publica mai întâi o lucrare ştiinţifică sau un studiu în care să prezinte respectivul virus. Un astfel de procedeu era fără precedent în lumea ştiinţifică. Chiar în aceeaşi zi – ceea ce s-a aflat mai târziu – Gallo a depus la Oficiul de patente toate cele necesare pentru testul HIV. Elementul principal era continua scădere a numărului de celule T4 la pacienţii AIDS.

   Afecţiunea se definea fie prin prezenţa la pacient a afecţiunii PCP (Pneumocystis Carinii Peumonie), fie prin Sarcoma Kaposi (KS), sau prin prezenţa ambelor afecţiuni, plus un test HIV.

Legături ilogice

   În grupul de risc al homosexualilor, destul de repede au fost introduşi şi consumatorii de droguri, precum şi hemofilii. În ceea ce priveşte hemofilii, care datorită afecţiunii lor deja bine cunoscute (hemofilia) reprezentau o grupă asupra căreia medicina era deja bine documentată, la acea vreme se spunea că 80% dintre pacienţii aveau AIDS, în timp ce analizele făcute asupra sângelui donat arăta doar un procent de 0,01%. Aici era o discrepanţă mult prea mare.

   Toate faptele care îmi erau cunoscute la acel moment nu îmi ajungeau pentru a explica cazurile individuale de AIDS. Desigur, iniţial am crezut şi eu că fusese într-adevăr descoperit un virus. Căci nu puteam spune pur şi simplu că nu există, fără a avea dovezi. La acea vreme aveam prea puţine cunoştinţe asupra felului în care putea fi recunoscut un nou virus şi a felului cum el putea fi izolat. Abea la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90 am acumulat cunoştinţele necesare în această direcţie. Dar despte asta mai târziu, căci ne-am propus să discutăm cronlogic.

   În clinica universitară din Frankfurt se formase pe la jumatea anilor 80 un mic grup de lucru care se interesa de AIDS. Acest grup fusese iniţiat de către Profesorul Eilke Helms. La acest grup, în primii doi ani, participau 4-5 medici. Una dintre întrebările esenţiale pentru mine, nu a putut primi răspuns la acea vreme.

    Se presupunea că noul virusul distruge celulele T4. Am făcut la toţi pacienţii mei analize de laborator detaliate, şi astfel am observat că prin electroforeză (o analiză a proteinelor obişnuită în medicina internă), se observa un număr mare, uneori extrem de mare, de Gamma-Globuline (numite şi imunoglobuline, sau imunanticorpi). Pe vremuri, în timpul facultăţii, nu mă ocupasem intens cu studiul sistemului imunitar. Dar ştiam totuşi că celulele T4 se mai chemau şi celule ajutătoare, pentru că ajutau celulele B să producă Gamma-Globuline (imunoglobuline, respectiv anticorpi). Atunci, cum era posibil ca tocmai la un pacient care prezenta o pieredere de celule T4 (şi avusesem pacianţi care nu mai aveau absolut de loc celule T4) să fie prezente

într-un număr atât de mare Gamma-Globuline, cum nu mai văzusem încă la nici o altă boală, şi anume 35-40, uneori chiar 45 de procente, în loc de normalul 18%? Ar fi trebuit să ne fi gândit, ceea ce s-a întâmplat abea mai târziu, că celulele T4 nu erau distruse, ci “plecau” din sânge (către locurile din ţesuturi unde era nevoie de ele), astfel ele nemai putând fi măsurate în sânge.

Noi explicaţii

   Pe această temă însă, primele cercetări au fost făcute abea la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90, când au fost publicate şi primele rezultate. Abea atunci s-a descoperit că de fapt existau două feluri de celul T4, Th1 şi Th2. S-a mai descoperit şi faptul că la pacienţii AIDS era prezent un dezechilibru în raportul Th1/Th2, şi anume în favoarea Th2, ceea ce însemna că ei aveau un deficit de Th1 şi un exces de Th2. Iar aceste celule Th2 emigrau din sânge către locurile unde era nevoie de ele, anume în traseele limfatice şi în nodurile limfatice, pentru a ajuta celulele B la producerea de Gamma-Globulină.

   Cu aceste noi cunoştinţe, se rezolva misterul, iar întrebarea mea primea în sfârşit un răspuns pertinent. Deci, nici nu era nevoie de nici un fel de virus nou pentru a clarifica scăderea numărului celulelor T. Ele nu erau distruse, cum se credea, ci pur şi simplu se « mutau » din sânge în tesuturi şi sistemul limfatic. Acest fapt explica şi apariţia la pacienţii AIDS a umflării nodurilor limfatice. Aici aveau loc inflamaţii cronice, greu de oprit. Şi tot acuma devenea clar şi logic de ce,ca urmare a “terapiei combinate” (care avea acţiune citostatică), deseori (dar nu intotdeauna) creştea numărul de celule T4 iar nodurile limfatice se dezumflau. Terapia combinată inhiba procesele inflamatorii periferice, ca urmare celulele T4 se reîntorceau în sânge şi puteau fi din nou găsite şi măsurat prin analizele de sânge.

   Cercetările din ultimii ani au mai arătat că aceste celule T4 nu erau noi celule, ci erau cele vechi, care practic se reîntorceau în sânge (reintrau în circuit). Dovada că acestea sunt celule T4 vechi, care reapăreau în sânge anulează practic teoria virală conform căreia virusul distruge celulele T4 ! De ce se rămâne totuşi la teoria virală? Până astăzi nu a putut nimeni arăta cum anume virusul HIV distruge celulele T4!

De ce Africa?

   În mai toată mass-media, la începutul anilor 80, se spunea că AIDS provine, destul de sigur, din Africa. Mă mira această afirmaţie, căci la acea vreme erau cunoscute doar cazuri de AIDS în USA, şi încet-încet, câteva cazuri în Germania şi Europa. În Africa nu auzisem de nici un caz.

   În 1985 un grup de cercetători s-a pornit către Africa, pentru a face la faţa locului cercetări. Dar foarte repede a apărut o problemă destul  de mare, şi anume :

  1. nu au putut fi găsiţi pacienţi bolnavi de PCP,
  2. Sarcoma Kaposi exista acolo de sute de ani, local, iar medicii africani nu vedeau în acest fapt nici un fel de « noutate », respectiv de afecţiune nouă ;
  3. nu existau resurse financiare pentru a efectua testuri HIV în Africa ;

   Medicii africani au solicitat găsirea unei soluţii cu ajutorul căreia să poată recunoaşte şi diagnistica AIDS. Astfel încât Organizaţia Mondialăa Sănătăţii a creat pentru Africa, în 1986, o nouă definiţie a bolii AIDS, care în prezent este valabilă pentru toate ţările în curs de dezvoltare: se putea astfel, din ochi, spune dacă cineva avea AIDS, atunci când erau îndeplinite două criterii principale şi un criteriu secundar. În mod expres diagnosticul de AIDS nu se punea în cazurile de cancer, subnutriţie, Sarcoma Kaposi (care însă era unul dintre semnalele “sigure” de AIDS în USA şu Europs; rezultă că avem de a face cu un virus “rasist”, care dieferenţiază între albi şi negri!) sau meningită criptococică (Citat după :Quinn et al. AIDS in Africa. An epidemiological paradigm, Science, 21.11.1986).

Pentru adulţi:

Criteriile principale:

Pierederea a peste 10% din greutatea corporală, diaree timp de mai mult de o lună de zile, febră;

Criterii secundare:

Tuse timp de peste o lună de zile, mâncărimi generalizate, infecţii fungice în cavitatea bucală şi/sau laringe, herpes cronic generalizat, nodurile limfatice umflate;

Pentru copii:

Criterii principale:

Pierderea a peste 10% dingreutatea corporală sau o creştere încetinită, diaree mai mult de o lună de zile, febră;

Criterii secundare:

Nodurile limfatice umflate, infecţii obişnuite repetate, fungii în gură şi/sau laringe, tuse cronică, dermatitis generalizat, infecţie HIV diagnosticată la mamă.

   Nu este greu să-ţi imaginezi care persoane, considerând aceste criterii ( fără testul de sânge ), vor fi diagnosticate ca AIDS. Practic toate acele persoane care sufereau de subnutriţie, care foloseau apă din surse infectate, care trăiau în condiţii igienice catastrofale saucare erau sub permanent stress ca urmare a premanentelor conflicte locale armate. Adică aproape toţi africanii.

Din „vechi” se face „nou”

   În 1993 a avut loc un „Congres mondial AIDS alternativ” în Amsterdam. Acolo mi-au povestit medici din Africa, că ei ştiau foarte bine, că la pacienţii diagnosticaţi cu AIDS era de fapt vorba despre boli vechi, binecunoscute, cum ar fi malaria sau tuberculoza. Doar că medicii primeau de la OMS (Organizaţia mondială a sănătăţii) mai mulţi bani pentru un pacient AIDS decât pentru unul cu tuberculoză sau cu malarie, ceea ce crea uşor tendinţa (şi tentaţia) de a pune diagnosticul de AIDS. Iar lipsa testelor HIV favoriza evident tendinţa şi tentaţia de a diagnostica AIDS. În plus, guvernele corupte ale multor ţări africane solicitau, în baza numărului mare de bolnavi AIDS din ţătile lor, ajutoare internaţionale, pe care desigur că le administrau în propriile buzunare.

   Grupul de lucru din jurul Doamnei Profesoare Eleni Papadoupulos-Eleopulos şi al Domnului Profesor Val Turner din Perth/Australia (celebrul Grup Perth ) se ocupau cu problema testelor HIV deja din anii 80. Ei au putut face dovada că testul HIV reacţiona pozitiv în cazul acestor două afecţiuni (PCP şi Sarcoma Kaposi), precum şi în cazul multor altor alte afecţiuni.

   În 1993 Christine Johnson scrie în jurnalul (critic la adresa teoriei oficiale AIDS) „Continuum” despre nenumărate lucrări ştiinţifice, în care se arăta că testul HIV reacţiona pozitiv la peste 60 de diferite situaţii sau factori de boală. Printre aceste studii, şase demonstrau reacţia pozitivă a testului după o vaccinare antigripală, unul după o vaccinare antitetanus, şase în cazul unor infecţii virale acute (cunoscute), cinci în legătură cu sifilisul, cinci în cazurile de transplant de rinichi, opt în cazurile de hepatită alcoolică, cinci în cazurile de sarcini multiple, etc.

Studiul german nu coincide în rezultate cu ipoteza standard

   Pentru a-şi putea face o imagine asupra căilor de infectare (molipsire) cu virusul AIDS, guvernul german a decis iniţirerea unui studiu în închisorile germane. Ştiind că o mare parte a pacienţilor AIDS sunt dependenţi de droguri, şi ştiind de asemenea că în închisorile gremane, atât consumul de droguri cât şi practica sexului anal sunt „la ordinea zilei”, se spera astfel obţinerea unei imagini asupra modalităţilor şi frecvenţei infectărilor. Studiul urma să se desfăşoare pe durata a 10 ani.

   Acest studiu a fost început în 1987, iar toţi deţinuţii care intrau sau ieşeau din penitenciare erau testaţi. După doi ani şi jumătate studiul a fost întrerupt, deoarece nimeni, nici măcar o singură persoană, nu se infectase cu HIV!!! Şi în mod ciudat, rezultatele şi întreruperea studiului nu au fost date publicităţii; nu se potriveau în conceptul oficial al originii virale a AIDS.

   În acelaşi an 1987 a fost iniţiat şi în California un studiu cu acelaşi scop. În acest caz au fost luate în studiu 442 de perechi aşa-zise „discordante” (unul dintre partenei era HIV pozitiv, celălalt HIV negativ), pentru o perioadă de 10 ani. Partenerii aveau atât contact sexual protejat cât şi neprotejat. Rezultatele studiului au fost date publicităţii în 1997 (decu după 10 ani) iar rezultatul era: nu avusese loc în nici un caz o transmiterea a virusului de la un partener la celălalt (o molipsire, contaminare, etc) – Nancy S. Padian, Stephen C. Shiboslei ş.a. – American Journal of Epidemiology, University of California, San francisco 1997, Nr.146, Pag. 350-357.

   Iar în acest context doresc să mai amintesc încă două lucrări: o lucrare-dialog a ginecologului austriac Dr. Christian Fiala, scrisă pentru discuţiile (nepublice) prin Internet între membrii comisiei de consiliere AIDS iniţiată de preşedintele sud-american Thabo Mbeki, lucrare ce poată titlul „Dovezi epidemiologice contra transmiterii HIV la persoanele heterosexuale şi contra campaniei de protejare prin prezervative”.

   Şi lucrarea publicată în 2002 de către David Gisselquist, PhD, Richard Rothenberg, MPH, John Potterat BA şi Ernest Drucker PhD cu titlul „HIV infecţions in sub-Saharan Africa not explanined by sexual or vertical transmisssion”. Din ambele lucrări rezultă evident faptul că nu există nici un fel de semne sau dovezi precum că infecţia (virusul) HIV se transmite sexual!!!

Teoriile alternative

   Desigur că vă veţi întreba acuma, ce este de fapt cu AIDS, ce se întâmplă aici? Răspunsul la această întrebare vi-l puteţi singuri da, dacă veţi citi cartea Doctorului Heinrich Kremer. El a studiat cu răbdare şi minuţiozitate toată literatura medicală, biologică, biochimică, moleculerbiologică şi evoluţionist biologică, toate studiile făcute pe tema AIDS în aceste domenii, şi a însumat faptele şi cunoştinţele sale în cartea „Revoluţia tăcută din medicina cancerului şi AIDS-ului”. Cartea este importantă şi prin faptul că originea afecţiunilor cancerigene pot fi înţelese şi astfel se pot trage noi concluzii încurajatoare. Fiecare medic ar trebui să citească această carte, dar şi persoanele obişnuite, fără cunoştinţe de specialitate, care doresc să se trateze eficace şi pe cât posibil fără efecte secundare dăunătoare.

  Acuma, ce s-a întâmplat la sfârşitul anilor 80: în 1987 a început „Modelul-HIV” (studiu) al guvernului german, care s-a desfăşurat în Georg-Speyer-Haus din Frankfurt sub conducerea Profesoarei Helga

Rübsamen-Weigmann, care aparent a fost primul german care a izolat virusul. (Despre povestea asta vezi detalii în cartea „Mythos HIV”). Conducătorul „Modelelor-HIV” era Prof. Hans Brede.

   Modelul-HIV era destinat cercetării şi supravegherii pacienţilor şi a evoluţiei bolii, precum şi verificării eficacităţii terapiei cu Azidothymidin (AZT=Retrovir). Studiul se desfăşura în Frankfurt, deoarece, după Berlin, acesta era al doilea oraş ca număr de pacienţi din Germania. 95% din medicii care participau împreună cu pacienţii lor la studiu, terapiau cu AZT, care fusese introdus în 1986 în USA şi în 1987 în Germania. La vremea aceea eu aveam ca mărime aproximativ al doilea număr de pacienţi din studiu. Toţi pacienţii mei au fost preluaţi în „Modelul-HIV”.

   La un an după începerea studiului, au fost făcute cunoscute rezultatele înt-o lucrare publicată. Criteriul de evaluare era măsurarea numărului de celule T4 „pierdute” pe an. Scăderea numărului celulelor T4 era stabilită ca unitate de măsură pentru gravitatea bolii, respectiv pentru evoluţia ei. În USA chiar şi în ziua de azi, pe lângă alte criterii, este luată în considerare şi o scădere a celulelor T4 sub valoarea de 200, ca un criteriu absolut pentru diagnosticarea unui pacient cu AIDS. 

   Pacienţii terapiaţi cu AZT au avut o pierdere a celulelor T4 de până la 70%. În modelul „alternativ” de terapie pe care îl aplicam eu, pacienţii mai au piredut numai cel mult 7,5%. În afara mea, doar un alt medic din Frankfurt a avut câţiva dintre pacienţii săi terapiaţi alternativ, şi anume cu foarte bune rezultate, prin terapie homeopatică. Aici mai trebuieşte adăugat că în întreg lotul de pacienţi exista un mic grup cu test HIV-pozitiv, dar cu valori ale sângelui foarte puţin modificate şi fără simptome de boală, în timp ce marea majoritate a pacienţilor erau în plină afecţiune AIDS, deci prezentau toate simptomele definitorii.

    Respectivul „Model-HIV” fusese planificat (şi avea deci subvenţia asigurată) pentru 3 ani, iar în 1990 guvernul federal german a mai aprobat încă o prelungire de 6 ani, aşa cum relata mândru Prof. Brede în 1990. Dar în prima săptămână a lui Ianuarie 1994 participanţii au aflat „Modelul-HIV” fusese închis la 31.12.1993, fără a se da vreo motivare a acestei decizii. Nu au mai fost nici un fel de rezultate publicate, şi, aşa cum s-a aflat mai târziu, absolut toate datele dispăruseră. Dacă întreabă cineva astăzi ceva despre aceste date, ale unui studiu finanţat de guvernul german din banii plătitorilor de impozite, nimeni nu ştie nimic. Nici guvernul, şi nici oficiile de sănătate din Germania nu ştiu nimic altceva, astăzi, decât că există o terapie cu AZT. În rest, terapii alternativ, nici n-au existat vreodată! Deşi superioritatea terapiilor alternative asupra celei cu AZT a fost indiscutabil dovedită. În momentul când am întrebat şi am menţionat terapia alternativă folosită de mine, mi s-a răspuns că nu se cunpoaşte o persoană pe nume Dr. Juliane Sacher!  Chiar şi Dr.Ulrich Marcus a susţinut că nu mă cunoaşte. (Nota Trad.: în prezent la Institutul Robert Koch, o figură de-a dreptul monstruoasă; am citit multe despre el în cartea „AIDS ist das Verbrechen” – AIDS se numeşte crima - scrisă de Karl Krafeld şi Stefan Lanca). El a stat alături de mine în 1993 la premiera filmului „AIDS Rebellen” pe podiumul din sala Universităţii Humbold din Berlin.

(Link-ul filmului în Youtube: http://www.youtube.com/watch?v=dSJ9lZ_wxHI&hl=de

Filmul este împărţit în zece segmente a cîte ca. 10 minute; link-ul de mai sus este cel pentru prima parte, după care veţi fi redirecţionaţi către părţile următoare; filmul este în limba germană).

   Acest film documentar a fost sponsorizat, printre alţii, şi de cinci dintre landurile federale germane şi a primit la vremea respectivă calificativul „deosebit de valoros”. Faptul că nu sunt cunoscută în Bundestag-ul german (Parlament) de asemenea mă miră căci în Octombrie 1987 am fost invitată ca specialist-evaluator la Conferinţa organizată pe tema AIDS (care s-a soldat cu foarte multe protocoale, care trebuie să existe încă în Bundestag) şi unde am prezentat părerea mea asupra unei terapii alternative.  

   În Ianuarie 1988 preşedintele Conferinţei respective m-a întrebat, prin intermediul poştei, dacă pot să-i transmit schema terapiei mele. Într-o scrisoare de peste 20 de pagini mi-am expus părerea asupra afecţiunii respective şi asupra terapiei mele alternative, şi am trimis scrisoarea respectivă împreună cu un aviz de plată în care am calculat timpul pe care mi l-a luat scrisoarea şi documentaţia respectivă. De atunci nu a mai avut loc nici un schimb de scrisori, în afara celei de răspuns în care Domnul Preşedinte se plângea de faptul că i-am trimis socoteala pentru timpul investit de mine într-o oportunitate pe care o comandase dânsul.


Dr. Kremer şi Dr. Sacher

AIDS – virusul care nu există      (Al doilea articol)

Dr. Juliane Sacher, Frankfurt 








   AIDS este considerată ca fiind una dintre bolile în care decesul pacientului nu poate fi evitat. Cel care primeşte rezultatul „pozitiv” în urma unui test HIV, îşi citeşte sentinţa de condamnare la moarte. În articolul de mai jos Doamna Doctor Juliane Sacher clarifică faptul că testele HIV nu spun nimic despre o boală virală denumită AIDS.

    De la bun început au existat indicii evidente, cum că teoria oficială, după care un nou virus distruge celulele T4 (celulele ajutătoare), nu poate fi corectă. În studiul „Modelul-HIV” finanţat de guvernul german, se putea deja după un an vedea clar că terapia folosită de mine (şi nu numai), prin mijloace naturale, era evident mai eficace decât terapia oficială antiretrovirală. În acest articol mă voi referi la legăturile molecular-biologice implicate în această problemă. Din capul locului, este important să înţelegem modul de funţionare al sistemului nostru imunitar.

   Sistemul imunitar lucrează prin două căi diferite:

Sistemul imunitar nr. 1 - microbii sunt distruşi (ucişi) direct, cu ajutorul unui gaz (NO – monoxid de azot)

Sistemul imunitar nr. 2 – germenii şi substanţele străine sunt „legate” (coagulate) şi distruse cu ajutorul

                                        anticorpilor (proteine).

Ambele sisteme imunitare ale omului

   Sistemul imunitar nr. 2 (calea, metoda a doua de lucru) este cunoscut în medicină de peste 50 de ani. Putem  măsura întreaga cantitate de anticorpi, care mai poartă şi numele de imunoglobuline sau Gamma-Globuline, care se află într-un organism, cu ajutorul unei metode speciale de analiză, denumită eletroforeză. Prin această metodă, diferitele proteine proprii corpului, printre care se numără şi anticorpii, sunt fracţionate şi măsurate procentual. Printre imunoglobuline se numără şi toţi anticorpii care sunt în mod obişnuit măsuraţi prin testele virale anticorpi. Atunci când testăm, dacă o persoană a avut o anumită afecţiune virală, sau tocmai o are în desfăşurare, putem constata aceasta în funcţie de felul şi numărul de anticorpi specifici. Tot despre o astfel de relevare a anticorpilor este vorba şi în testul HIV.

   Sistemul imunitar nr. 1 ne este cunoscut de relativ puţini ani, deşi acest sistem imunitar este mult mai vechi pe scara evluţiei. Celulele mononucleice produc monoxid de azot (NO) pentru a se proteja de germeni străini. Abea după 50 de milioane de ani, la nivelul peştilor cu schelet, a apărut şi cel de-al doilea sistem imunitar, cel bazat pe anticorpi. Ne putem imgina necesitatea celui de-al doilea sistem imunitar astfel: atunci când un peşte a mâncat un vierme, să spunem, acesta trăieşte încă în intestinele peştelui şi poate provoca acolo iritaţii, iar peştele nu poate totuşi produce atât monoxid de azot pentru a omorâ viermele fără aş-i cauza sie înşuşi daune mortale.

   De aceea a apărut necesitatea, la fiinţele aflate pe o treaptă superioară a evoluţiei, a creării unui sistem imunitar nou, aceasta realizându-se prin producerea de proteine care aveau o funţie anti (contra) corp (unui corp străin), deci imunoglobulinele. Aceste proteine se „leagă, literalmente înfăşoară” corpul străin (germen sau substanţă) după care îl distruge, fără a produce daune organismului propriu.

   Fiecare student la medicină învaţă că acest sistem imunitar bazat pe anticorpi a apărut pe scara evoluţiei prima oară la peşti. Lucru interesant, dar nimeni nu întreabă oare cum s-au protejat fiinţele de dinaintea peştilor (pe scara evolutivă). În tinereţe nici eu nu mi-am pus astfel de întrebări, până când Dr. Heinrich Kremer nu mi-aexplicat acest lucru (Dr. Heinrich Kramer: „Vorsicht AIDS-Medizin: Lebensgefahr!” – Atenţie: medicina Aids, pericol de moarte!” articol în „Raum &Zeit” nr. 79; precum şi articolele aceluiaşi doctor din numerele 94, 95, 99, 113, 114,116,şi 121).

   Ambele sisteme sunt legate între el, şi anume prin celulele T4, care sunt denumite şi celule ajutătoare şi cunoscute oamenilor obişnuiţi mai ales datorită AIDS. Acum 15 ani, pentru întâia oară s-a făcut cunoscut că există două tipuri de celule T4, anume tipul celule Th1 şi tipul de celule Th2. Th1 sunt acele celule implicate în sistemul imunitar nr 1, deci cele care produc monoxidul de azot (NO), iar Th2 sunt celulele care ajută celulele B (celule care produc proteinele cunoscute ca anticorpi) să producă imunoglobulina. Aceste două tipuri de celule, Th1 şi Th2, stau într-un organism sănătos, într-o stare de echilibru una faţă de cealălalt.

    Atunci când un organism este atacat de un virus, ambele sisteme imunitare intră în acţiune. Pentru a putea stabili dacă o persoană este atacată de un virus, se efectuează un test viral anticorpi. Prin aceasta se verifică, dacă organismul are anticorpi (sunt prezenţi anticorpi în organism) construiţi (destinaţi) unui anumit virus.  Pentru un test HIV sunt necesari ori virusul întreg, ori părţi ale acestuia, segmente cromozomiale ale acestuia (virusul sau părţile sale se numesc în acest caz antigeni), pentru ca aticorpii din sângele pacientului să se lege cu acestea. Dacă anticorpii pot fi depistaţi, se presupune că organismul i-a creat, deoarece a intrat în contact cu virusul respectiv.

Cum funcţionează testul HIV

    Pentru efectuarea unui test HIV, este nevoie de fapt de două teste. Aşa numitul test Elisa şi testul Western-Blog (WB). Acuma, atenţie! Pentru testul Elisa trebuieşte folosit ÎNTREGUL virus, iar pentru testul WB trebuieşte ca virusul să fie împărţit în opt antigeni. Se iau opt părţi diferite ale virusului (de exemplu membrana virusului, nucleul său, etc.) şi se trec toate aceste aşa numite „benzi”, pe linii diferite, suporturi diferite. Atunci când este introdus sânge recoltat de la pacient, se poate vedea, la care dintre cele opt „benzi” se „leagă” sângele acestuia. Atunci când la testul antigen anticorpii din sângele se leagă, se vorbeşte despre un rezultat „pozitiv”.

   Problema principală este însă că o serie întreagă de diferiţi anticorpi cunoscuţi, care apar (se formează) în cazul unor inflamaţii sau afecţiuni reumatismale se „leagă” şi ei la aşa-numitul antigen HIV în cazul testului Elisa, deci reacţionează şi la acest test. Acest fenomen se numeşte „reacţie încrucişată”. De aceea nu este niciodată voie să se lase un test Elisa pozitiv fără a se face şi un test Western Blog, pentru confirmare!!!

   Din păcate, foarte des se întâmplă ca medicii să nu dea atenţie acestui fapt (ceea ce este ilegal,conform eticii profesionale) luând în considerare doar testul Elisa, şi astfel dând o sentinţă foarte greu de primit pentru un pacient. Un astfel de caz am trăit din păcate din nou săptămâna trecută: o tânără femeie a primit de la ginecologa ei un test HIV Elisa pozitiv şi ca urmare a trimis-o imediat în secţia HIV a Clinicii universitare pentru începerea terapiei. Doar printr-o întâmplare a ajuns la mine. Pe rezultatul testului era scris: „Rezultatul WB lipseşte! Rezultatul acestui test nu este valabil”  dar peste cuvântul „nu” era şters cu un marker negru! Alte patru rânduri erau de asemenea şterse (acoperite cu cerneală neagră). Am sunat la laborator şi am întrebat de testul WB. Astfel am aflat că pacienta avea rezultatul „negativ”, căci doar o singură bandă din cele opt reacţionase foarte slab pozitiv, iar aşa-numitul antigen P24 care este considerat ca fiind cel mai important (antigenul nucleului virusului), era negativ.

Testul viral fără virus

   Aşa cum am arătat mai sus, pentru un test HIV este necesar virusul însuşi, COMPLECT. Deci ce se testează de fapt, din moment ce virusul HI nu a fost izolat, respectiv curăţat de particule străine? Ce se înţelege prin reprezentarea curată a unui virus?

   Atunci când se presupune că un virus nou este răspunzător pentru o boală anume, trebuieşte analizat sângele şi diferite ţesuturi pentru a găsi virusul. Atunci când a apărut AIDS la începutul anilor 80, mulţi cercetători au început, febril, să caute făptaşul, virusul vinovat pentru afecţiunea respectivă. Printre alţii Robert Gallo în USA  şi Luc Montagner în Franţa. Amândoi au încercat să obţină fotografii ale virusului cu ajutorul microscopului electronic.

   Virusurile se reproduc în principiu în celule după care părăsesc celulele ieşind în afara lor. În fotografii apar ca nişte mici biluţe. Doar că şi reziduurile („gunoiul”) care rămâne în urma proceselor de metabolism la nivelul celulelor, este aruncat în afara celulelor, şi arată tot ca nişte biluţe (vesicule). La începutul anilor 80 era deja de  mult cunoscut faptul că un nou virus nu putea fi deosebit, prin micriscopul electronic, de vesiculele ejaculate de celule în urma proceselor metabolice (gunoi celular). Virologii de frunte ai acelui moment (printre care şi Montagnier) au fost unanim de acord că era nevoie de un alt mod de analizare, pentru a separa un eventual virus de „gunoiul celular” (aşa trebuie înţeleasă şi cererea de a „curăţa” virusul, deci de a-l separa de celelalte vezicule proprii corpului umna). Drept urma s-a amestecat acest conglomerat de „biluţe” cu un gel şi s-a umplut o eprubetă cu aceste amestec, eprubetă care a fost apoi plasată într-o centrifugă puternică. În acest fel au fost separate biluţele în funcţie de greutatea lor, datorită forţei centrifuge.

   Unul şi acelaşi virus are mereu aceeaşi greutate, spre deosebire de greutatea veziculelor (gunoiului celular), care este neregulată ca şi greutate. Toate particulele care aveau aceeaşi greutate se adunau într-un anumit loc în eprubetă. Aspectul acestui conglomerat este de fâşie sau bandă. Fotografierea unei astfel de benzi a fost numită reprezentarea curată a virusului, deci „standardul de aur”. Etalonul.

   Înr-adevăr, 13 ani după anunţul descoperirii presupusului virus HI, a fost efectuată o astfel de fotografie a „reprezentării curate” a virusului, pentru prima oară de către o echipă franco-germană. Dar în lucrarea publicată de această echipă, în care apare şi fotografia realizată cu ajutorul microscopului electronic, se poate citi sub respectiva fotografie: „HIV-like partikles”. Ceea ce înseamnă „particul asemănătoare HIV”. Deci doar ... ASEMĂNĂTOARE! De unde se putea ştii că aceste particul sunt „asemănătoare”, dacă virusul nu fusuese încă niciodată izolat? Cum poţi afirma că o cineva este asemănător cu o altă persoană, pe care nu ai văzut-o niciodată?

   Pentru o reprezentare „curată” a unui virus este nevoie de virusul izolat, din care să se poată extrage şi analiza materialul genetic al acestui. Doar atunci se pot separa şi segmentele (frânturile) genetice necesare în vederea standardizării lor pentru testul Western-Blog şi/sau PCR. Şi doar atunci acest material genetic se poate folosi pentru crarea unui eventual vaccin. Tocmai de aceea nu a fost până astăzi posibilă crearea unui vaccin contra HIV (şi nici contra HCV, virus aflat în exact aceaşi situaţie ca şi cel HIV).

   Ori, ATÂTA TIMP CÂT UN VIRUS NU EXISTĂ ÎN FORMA CURATĂ ŞI ÎNTREAGĂ, TOATE ACESTEA, ŢESTE ŞI VACCINURI, NU SE POT REALIZA !

   Deci, ce au folosit cercetătorii, medicii şi concernele farmaceutice ca material de pornire pentru testele şi cercetările efectuate? Ei au luat sânge da la persoanele bolnave de AIDS, l-au introdus în culturi care au fost „tratate” cu diferite substanţe şi medicamente (hidrocortizon şi material din celule - interleuchine şi interferoane). Doar că acest „tratament” a stimulat celulele aflate în sânge, care au produs proteine de stress, sub forma unor biluţe, cele despre care am vorbit anterior. Deci, pentru teste, analize şi cercetări ulterioare s-a folosit doar material genetic al proteinelor de stress. Cu alte cuvinte: prin testul HIV vor fi doar astfel de persoane „filtrate”, al căror organism este prin „ceva” stressat – fie prin stress uşor sau mediu timp îndelungat sau prin stress puternic cauzat de un eveniment (de obicei tragic sau cu o puternică încărcătură emoţională) din viaţă!

   În cabinetul meu medical am avut nenumăraţi pacienţi AIDS, care mi-au atras atenţia prin faptul că în viaţa lor avusese loc cândva un eveniment tragic, care era un factor de stress extrem de puternic. În restul practicii mele, nu am avut alţi pacienţi (cu alte afecţiuni), cu astfel de evenimente cauzatoare de stress foarte putenic, cum am avut în cazul pacienţilor AIDS!

Pacienţii AIDS în Germania

   În Germania, precum şi în celelalte ţări industrializate, şi acuma, după 25 de ani, 95% dintre pacienţii HIV/AIDS sunt :

  1. bărbaţii homosexuali
  2. dependenţii de droguri
  3. hemofilii

De  ce? Deoarece:

  1. Dintre pacienţi AIDS, 85% sunt homosexuali, dar din numărul total al homosexualilor, doar 1% au AIDS. Este vorba despre aceia care, din diferite motive sunt deosebit de stressaţi – prin droguri active sexual (de exemplu Poppers – vezi şi Virus-mania, Capitolul 3) ori droguri obişnuite, sau prin injecţii frecvente datorită cărora s-au infectat cu boli sexuale infecţioase cunoscute.
  2. Persoanele dependente de droguri, care îşi provoacă singuri daune organismului prin consumul de droguri regulat şi timp îndelungat. Folosirea de către mai multe persoane a aceleiaşi siringi (respectiv ac pentru injecţie), care deseori este considerată ca fiind factorul de transmitere al virusului, nu este în acest caz un element hotărâtor. Desigur că în astfel de cazuri se pot, într-o măsură (cantitate) mult mai mare transmite de la o persoană la alta diferiţi germeni, ceea ce poate duce la un stress mărit asupra organismului.
  3. Grupul pacienţilor hemofili aparţine unei categorii de persoane a căror afecţiune este bine documentată. Datorită specificului afecţiunii de care suferă, aceste persoane au nevoie în mod regulat, în multe cazuri chiar zilnic, de anumite substanţe care sunt izolate (extrase) din sângele altor persoane. Prin aceasta hemofilii vin în mod regulat în contact cu proteine şi germeni provenind de la alte persoane (deci străine de organismul lor), ceea ce face ca acesta (organismul propriu) să fie extrem de stressat. Tocmai de aceea şi este un procent extrem de ridicat, de până la 80% dintre aceşti pacienţi, afectat şi de AIDS. Este grupul de risc cel mai afectat, dar numărului absolut de pacienţi hemofili este relativ mic.

Printre altele, trebuieşte aici spus şi faptul că soţiile pacienţilor hemofili (este vorba în cazul acestei afecţiuni aproape exclusiv de pacienţi de sex masculin) deşi nu practică cu soţii lor sex protejat, doar în cazuri extrem de rare sunt afectate şi ele de AIDS (sunt HIV-pozitiv).

   În practică este foarte des posibil ca un pacient să ştie exact cu cine a avut contact sexual. Să luăm exemplul unui tânăr bărbat, care, comprect derutat, a venit la cabinetul meu medical. Fusese de curând testat HIV-pozitiv, şi venise împreună cu partenerul său, care era testat HIV-negativ. Alţi doi (şi singurii) parteneri de sex ai tânărului fuseseră de acord să se testeze şi ei, iar rezultatul fusese şi în cazul lor negativ. În timpul consultaţiei am aflat că respectivul tânăr consuma Poppers. Din păcate în astfel de cazuri, terapeutic vorbind nu este suficientă doar simpla renunţare la Poppers.

   Atunci când datorită consumului regulat de Poppers se ajunge la un stress celular şi deci la un dezechilibru în direcţia Th2, şi prin aceasta la o producţie ridicată de anticorpi, iar aceşti anticorpi fac ca testul HIV să rezulte pozitiv, daunele provocate organismului sunt atât de manifeste, încât este necesară o terapie care se întinde pe mai mulţi ani, până când organismul să îşi recapete din nou echilibrul şi deci şi starea de sănătate. În realitate, până în ziua de astăzi nu ştim cu exactitate, dacă acest dezechilibru poate fi remediat, dacă poate fi recuperată starea de echilibru Th1-Th2.

   Ceea ce putem însă face este ca printr-o serie de substanţe şi metode terapeutice să menţinem organismul într-o stare stabilă, astfel încă să nu apară afecţiuni grave, prin aceasta permiţînd pacientului o lungă supreavieţuire în condiţiile unui sistem imunitar dezechilibrat.

Terapia

  Deci ce putem face? Am avut norocul să-l cunosc pe domnul Profesor Heinrich Kremer cu 20 de ani în urmă şi să profit de schimbul de idei în legătură ce rezultatele cercetărilor sale. Descoperirile Domniei sale sunt un fundament foarte important pentru metodele mele terapeutice. Scopul principal al terpiei aplicate de mine este restabilirea echilibrului Th1-Th2. Pentru aceasta acţionez pe două planuri: nutriţia şi sportul (exerciţiile fizice).

Nutriţia

    În cadrul terapiei nutriţionale iau în considerare factorii individuali cu scopul de a creşte producţia de proteine, respectiv de aminoacizi, care se ştie că sunt deficitari la pacienţii AIDS. În cele din urmă este vorba aici de terapia ortomoleculară. Dr. Kremer foloseşte aici termenul de terapie de echilibrare.

   Ca direcţii generale pentru o alimentaţie care să atingă scopul propus iau în considerare îndeosebi alimentaţia bazată pe legume proaspete, mai degrabă pe peşte decât pe carne, cu cât mai puţin zahăr şi cu apă plată cât mai multă. În ceea ce priveşte substanţele izolate, importante sunt proteinele, aminoacizii (elementele constituente ale proteinelor), mineralele, vitaminele, uleiurile speciale Omega 3 şi microelementele.

  Glutaţion este un peptid, o proteină care constă din trei aminoacizi – cistein, glutamin şi glicin. Acest peptid este molecula cea mai activă din organism. Aşa cum între timp ştim deja, acest peptid reglează şi balanţa dintre Th1 şi Th2. Atunci când avem de a face cu un deficit de glutaţion, echilibrul se modifică în favoarea Th2. Prin studii este deja certificat faptul că la pacienţii AIDS există un deficit de glutaţion, precum şi faptul că administrarea de glutaţion are efecte pozitive.

   În mod natural glutaţionul se găseşte mei ales în gălbenuşul oului. Glutaţionul este administrat ca SAG

(S-acetil-glutaţion) într-un dozaj de 200-1.000 mg zilnic.

   Cisteinul poate ajuta la creşterea volumului de glutaţion (este una dintre cele trei componente ale glutaţionului). Asupra terapiei cu cistein au fost efectuate cu succes studii deja la începutul anilor 90. Cisteinul se administrează ca acetilcistein în capsule de 600 mg, 2-3 capsule pe zi. Nu recomand folosirea acetilcisteinului care în mod curent se găseşte în farmacii sub formă de tablete efervescente, căci acestea conţin şi zahăr, iar la un dozaj mai mare, zahărul are efecte negative (toxice) asupra organismului.

  MAP (Master Aminoacid Pattern) este o valoroasă proteină, pur vegetală. Pentru utilizarea preparatelor proteinice este important de avut în vedere gradul de utilizare al azotului. Acesta stabileşte cât anume va fi folosit de către organism, şi cât anume nu este de folos organismului. Din proteinele animale – carne, lapte şi produse din lapte – corpul nostru poate folosi doar 25-30%. Rezultă un procent de 70-75% proteine animale care este complect nefolositor (gunoi), care pe deasupra mai este şi greu de eliminat din organism. Acesta este şi motivul pentru care o alimentaţie bazată în principal pe carne este dăunătoare. Din ouă folosim 48-50%, deci 50% este nefelositor pentru corp.

   Din preparatele care conţin MAP, procentul de folosire al azotului este de 99%. Se gâştigă astfel proteinele din linte şi păstăioase, de exemplu. Acestea sunt ideale pentru construcţia proteinică şi a musculaturii, fără ca organismul să fie suprasolicitat cu acţiunea de eliminare a reziduurilor.

   Acizii alfa-lipoici  îmbunătăţesc,  printre altele, reciclarea glutaţionului, ceea ce înseamnă că atunci când corpul consumă glutaţion (îl oxidează), cu ajutorul acizilor alfa-lipoici acesta va fi regenerat, deci redus. Pe deasupra acizii alfa-lipoici îmbunătăţesc şi producţia de monoxid de azot (NO). Marea grupă a substanţelor de origine vegetală din alge, rădăcinoase şi extractele din plante sunt utile, atunci când datorită stresului şi inflamaţiilor cronice rezultate ca urmare a acestuia, organismul este afectat. Un factor principal de afectare a organismului este oxidarea propriilor lui substanţe.

   Un fenomen de oxidare foarte cunoscut avem atunci când sub influenţa oxigenului, din fier se obţine rugina. Ceea ce face ca fierul să nu mai poată fi folosit. Tot astfel vor fi şi substanţele din organisme oxidate şi astfel vor deveni inutile organismului. În consecinţă organismul se străduie să readucă aceste substanţe oxidate din nou în starea lor originară, folositoare. Aceasta se produce cu ajutorul antioxidaţiei. Şi tocmai de aceea denumim aceste substanţe (mai ales cele de origine vegetală, de exemplu polifenolii) ca substanţe anti-oxidante.

   Profesorul Dr. Kremer s-a întrebat de ce oare organismele animale, pe parcursul evoluţiei, nu au „învăţat”, aşa cum se întâmplă în cazul plantelor, să producă singure ciclul benzolului, care constituie baza polifenolilor, deşi există o mare necesitate, pentru organism, de a avea aceste substanţe. Răspunsul este probabil acela că în procesul evoluţiei nu a existat necesitatea, deoarece a existat în permanenţă la dispoziţie destul material de acest gen, căci în algele din apă există suficient polifenol.

   Însă omul, mai ales în ţările industrializate, cel puţin în ultima sută de ani, primeşte apa prin conducte.Iar aici nu există alge. De aceea astăzi avem un deficit de polifenoli în comparaţie cu oamenii din timpurile mai vechi, mai ales atunci când consumăm şi prea puţine verdeţuri (vegetale). Mai ales şi datorită faptului că foarte multe microelemente, care constau în primul rând din polifenoli, sunt îndepărtate din alimente, pentru a le „face mai gustoase”, aşa cum se întâmplă cu produsele pe bază de cereale.

    Vitaminele, mineralele şi microelementele sunt responsabile în organism pentru foarte multe acţiuni şi funcţii vitale, mai ales în metabolism. Dar le folosesc doar atunci când prin analizele de sânge se constată un anume deficit.

    Prin stimularea celulelor B cu ajutorul Th2 se obţine o cantitate mare de proteine, respectiv de anticorpi. Proteinele şi anticorpii sunt molecule mari, şi deci pot afecta masiv circulaţia sângelui. De aceea este importantă folosirea unui mijolc de favorizare a circulaţiei sângelui (cum este de exemplu Ginkgo biloba). Şi enzimele care stimulează producerea de proteine sunt de asemenea foarte importante.

Nivelele corporale

   În consultaţiile cu pacienţii mei îi sătuiesc pe aceştia şi în privinţa activităţii corporale, respectiv celei sportive (uşoare), a tehnicilor de relaxare sau a terapiei cu câmp magnetic. Toate acestea duc la o reducere a producerii de proteine de stress, sau la eliminarea celor deja existente. De asemenea pun un accent important pe discutarea crizelor psihice, respectiv a situaţiilor de tensiune. Recomand fiecărui pacient AIDS să practice forme uşoare de sport.

   Nu este nevoie de prea mult sport (în exces), ci de o activitate sportivă care să plaseze organismul în zona aerobă. Aceasta înseamnă că pulsul nu trebuie să depăşească o anumită frecvenţă, căci în astfel de situaţii corpul începe să lucreze în zona anaerobă. În această zonă el va lucra în deficit de oxigen şi îşi va produce energia din arderile de glucide. Iar ca urmare a acestor arderi se formează reziduuri cum ar fi de exemplu acidul  lactic, care este cunoscut prin aşa-numita „febră musculară”. În zona aerobă din contră, corpul foloseşte oxigenul pentru crearea de energie în celule. Astfel, în primul rând nu se formează „reziduuri”, iar acest gen de a produce energie este de 20 de ori mai eficace decât cel anaerobic.

   Printr-o activitate sportivă uşoară sunt de asemenea eliminate o serie de substanţe negative, formate ca urmare a stressului. Fiecare dintre cei care practică o formă de sport ştie că sentimentele de stress şi de supărare sunt eliminate ca urmare a unei astfel de practici. De asemenea se mai cunoaşte că mitocondriile (sute şi mii de mici corpusculi aflaţi în fiecare celulă, şi care sunt răspunzători cu producerea a 90% din energia necesară celulelor) lucrează mai bine şi chiar cresc ca şi număr, în celule, atunci când este practicată o formă de sport.

  Există nenumărate forme şi tehnici de relaxare: tehnici de respiraţie, yoga, reiki, Tai Chi, Qigong, biofeedback. Fiecare dintre noi ar trebui să înveţe una dintre aceste tehnic, care i se pare mai potrivită, pentru a putea elimina efectele negative ale stressului.

   După lungi căutări am reusit să găsesc o magnetoterapie efectivă, pe care, de când o aplic pacienţilor mei, constat că duce la eliminarea unei întregi serii de simptome şi neplăceri. În ultimii ani au fost publicate o serie de studii care arată că atât circulaţia sangvină în general este îmbunătăţită, cât şi glutaţiunea, care creşte în organism. De asemenea creşte cu 20% şi formarea de ATP (adenosintrifosfat – un nucleotid care constă din trifosfatul nuceosidului adenosin, şi care este o „cărămidă” energetică pentru ARN). Doar şi aceste trei efecte benefice, deja certificate prin studii, justifică achiziţionarea unei pături (saltele) magnetice.

   Există încă o serie de alte metode terapeutice pe care le folosesc de la caz la caz, în funcţie de pacient.

Anexa 1 – Criteriile terapeutice oficiale

   Ideea de la care pleacă linia terapeutică oficială (standad) este existenţa unei infecţii cu presupusul virus HI. Tocmai de aceea terapia oficială se axează pe „mijloace antivirale”. Ceea ce pare pentru omul obişnuit logic şi corect.

   Doar că în acest context trebuie ştiut că pe piaţă NU EXISTĂ NICI UN REMEDIU ANTIVIRAL CARE SĂ DISTRUGĂ DOAR VIRUSUL, FĂRĂ A DISTRUGE ŞI CELULA ÎN CARE TRĂIEŞTE VIRUSUL !!! Aceasta înseamnă că medicamentele antivirale sunt medicamente care disrtrug celulele! Logica pe care se bazează această terapie este că distrugând celulele, sunt distruse şi virusurile. Ce te faci însă dacă nu există virusul presupus? Sau dacă o parte din aceste virusuri nu se află în celule, ci în alte componente ale corpului (sistemul limfatic, să zicem) într-o aşa-zisă stare de „adormire”?

   Pentru evaluarea eficacităţii terapiei HIV/AIDS sunt evaluate următoarele criterii:

  1. Numărul de celule T4. Asupra acestor celule T4 am dat explicaţii în primul articol. Acolo am explicat şi faptul că o scădere a numărului lor în sânge nu înseamnă o distrugere (dispariţie) a lor. Astfel că şi creşterea numărului de celule T4 în sânge, ca urmare a liniei terapeutice oficiale nu înseamnă că virusul a fost distrus. Prin intermediul mijloacrelor antivirale se obţine doar o subpresare a proceselor inflamatorii cronice din organism, astfel că celulele T4 se reîntorc de la „locul faptei” (ţesutul inflamat) înapoi în sânge.
  2. Testul PCR. Atunci când valorile de sânge se normalizează, se doreşte şi obţinerea dovezii faptului că numărul virusurilor (măsuraţi iniţial) a scăzut sau chiar a dispărut în organism. Dar deoarece nu este vorba despre copii virale dovedite, căci virusul original nu a fost nicăieri pe lumea asta găsit, cel puţin până acum, cu ajutorul testului PCR nu se poate constata nici faptul că virusul a fost eliminat sau nu, şi în ce cantitate. Poţi presupune în general, că oamenii mor, ceea ce este în firea lucrurilor, dar nu poţi spune despre că o ANUMITĂ persoană, pe care nu ai văzut-o sau cunoscut-o niciodată, a murit sau mai traieşte. Sau pe scurt, standardizarea testului PCE pentru virusul HI (ca de altfel şi pentru cel HCV) NU A FOST NICIODATĂ FĂCUTĂ. NU EXISTĂ.

          Cu ajutorul testului PCR se poate cel mult constata că anumite procese inflamatorii au devenit mai

      puţin cronice şi ca urmare se produc mai puţine proteine de stress!

Anexa 2 – Testul PCR

   Pe parcursul anilor 80 s-a constatat tot mai des că numărul celulelor T4 din sânge nu era corelat, aşa cum se credea, cu starea clinică de sănătate a pacientului. Tot mai mulţi medici specializaţi în AIDS au resimţit necesitatea unui criteriu în baza căruia să poată cunoaşte mai bine starea reală de sănătate a pacientului. Aici a intrat în acţiune o nouă descoperire, aşa-numita Polymerase-Chain- Reaction (PCR), creată de Profesorul chimist Karry Mullis, care a primit Premiul Nobel pentru descoperirea sa în anul 1993.

   Această metodă este potrivită pentru a evidenţia substanţa genetică, ADN, chiar şi în cantităţi extrem de mici. Când de exemplu se ia un fragment de ADN într-o eprubetă, care se putea vedea în mod normal printr-o altă metodă, atunci se introduce şi o aşa-numită moleculă-starter, care se „agaţă” de fragmentul ADN şi care poate fi copiat şi recopiat la infinit. Ca urmare, obţinem o cantitate mare de ADN-uri identice, care pot fi evidenţiate printr-o reacţie luminoasă. Adică atunci când trimit lumină prin eprubetă, pe partea cealaltă a eprubetei nu mai vine tot atât de multă lumină ca la „intrare”, să spunem aşa, deoarece cantitatea de ADN multiplicată în eprubetă împiedică o parte din lumină să ajungă de partea cealaltă. Dar vă puteţi închipui că această metodă este foarte inexactă pentru a putea număra EXACT cantitatea de virusuri.

   Mullis spune el însuşi (vezi documentarul „AIDS-die grosse Zweifell” – AIDS- marea incertitudine –

http://video.google.de/videoplay?docid=-1939176342201582669&ei=cI2ASqbHMaLa2gLBgundBg&q=aids+video&hl=de  )

că prin această metodă se poate stabili ceva doar calitativ, că un anumit virus este prezent, dar în nici un caz cantitativ, anume ce număr de virusuri sunt prezente.

   PCR este de asemenea o metodă neadecvată pentru identificarea unui virus necunoscut. Un virus poate fi relevat, doar atunci când este cunoscut. (La fel cum nu poţi condamna la închisoare o persoană necunoscută, deşi a avut loc o crimă.) Un virus poate fi relevat doar atunci când este cunoscut, căci „secvenţa-starter” trebuie cunoscută. Aceasta înseamnă că, cel puţin măcar o dată, respectivul virus trebuieşte izolat, pentru a i se putea cunoaşte secvenţa-starter. Mullis a subliniat în repetate rânduri că metoda sa (PCR) nu poate fi folosită pentru evidenţierea unui virus nou, necunoscut. (Ori dacă nici Mullis nu ştie cel mai bine cum funcţionează metoda PCR, atunci cine?). Pe deasupra, ceea ce nu se spune, este şi faptul că doar virusuri cu ADN pot fi relevaţi prin această metodă, iar virusuri care au numai ARN ...NU! Ori atât HIV cât şi HCV sunt retorvirusuri, deci virusuri care au numai ARN (le lipseşte ADN-ul).

   Aici se ridică întrebarea: ce anume este atunci luat pentru analizare prin metoda PCR, din moment ce virusul HI nu este cunoscut (deci nu poate fi „luat”). În realitate este vorba despre minuscule particule de proteine, acizi nucleici, proprii organismulu respectiv, şi care sunt eliberate de celule ca urmare a stresului oxidativ. În momentul în care mi-a devenit clară această realitate, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva astfel de particule se găsesc eventual şi în sângele persoanelor HIV negative, dar al căror organism se află supus unei situaţii de stress.

   Am efectuat astfel de cercetări pe la jumătatea anilor 90 în laboratorul Universităţii din Frankfurt, acesta fiind singurul laborator unde puteam trimite la analiză sânge prelevat de la pacienţii mei. Am recoltat sânge de la partenerii (negativi) ai pacienţilor mei HIV pozitivi, persoane care sufereau de o serie de afecţiuni, dar care erau testate HIV negativ. Am trimis probele de sânge la laborator fără a menţiona însă dacă persoana respectivă era testată pozitiv sau negativ. Am argumentat cum că aceasta ar fi o ocazie minunată pentru a dovedi cât de relevantă este această metodă de analiză. Din păcate, acolo nu s-a dorit efectuarea unui astfel de „studiu”, aşa cum mi-a împărtăşit o doctoriţă într-o convorbire telefonică. Ea spunea că analizează numai sânge de la pacienţii HIV-pozitivi. Argumentul (comic de tot) era că dacă de la un pacient pozitiv o mică particulă de sânge (un strop de sânge) va ajunge în sângele celui negatv, se va considera că şi acesta este infectat HIV (deci pozitiv). Probabil că acolo se lucrează ca la abator, sar stropi de sânge peste tot.

    Deoarece nu am putut realiza experimentul, am trimis atunci la laborator o probă din sângele meu sub numele unui pacient care era HIV-pozitiv pentru un test PCR. O altă eprubetă cu sânge prelevat tot atunci de la mine am trimis-o la testul HIV. Am o afecţiune reumatică şi de 20 de ani un factor de coagulare al sângelui mărit, care indică procese inflamatorii.

   Şi într-adevăr în sângele meu au fost găsite 1800 de copii de virus HI, în timp ce rezultatul testului HIV tot cu sângele meu, luat în acelaşi timp cu cel trimis la testul PCR, a ieşit negativ. Deci eram HIV negativ, dar aveam 1800 de virusuri HIV în sânge. Drăguţ, nu?

   Desigur că un om este sănătos atunci când aşa-numitul HIV-PCR este negativ, dar o valoare ridicată relevată prin acest test nu are nimic de a face cu o încărcătură virală ridicată, ci cu procesele inflamatorii cronice din organism, şi nu înseamnă în mod automat că cineva este bolnav incurabil şi/sau că va muri ca urmare a acestei afecţiuni.

 

AIDS - cum pot ajuta terapiile alternative      (Al treilea articol)

Dr. Juliane Sacher, Frankfurt 

 

   Chiar dacă AIDS nu este o afecţiune virală, totuşi cei bolnavi suferă datorită simptomelor bolii. Totuşi ei nu trebuie neapărat să recurgă la „maşinăria chimică” a medicinei alopate. Există metode blânde şi în acelaşi timp eficiente, care pot soluţiona problemele sistemului imunitar.

   În continuare mă voi ocupa la modul genera de terapiile „de bază”, de care are nevoie fiecare pacient AIDS. Desigur că pe lângă acestea există o serie de terapii care sunt individualizate, de la caz la caz. Deseori am fost întrebată dacă, în cazul afecţiunilor acute, se pot folosi metode terapeutice netoxice, care în medicina alopată nu sunt folosite.

Terapii alternative

   Iată aici doar câteva exemple de probleme acute care deseori apar la pacienţii AIDS/HIV pozitivi, pentru care ne stau la dispoziţie terapii alternative, netoxice. Nu este necesar ca imediat să fie administrate medicamentele care blochează metabolismul (cum sunt citostaticele sau Loperamid) sau antibiotice.

În cazul diareei acute

   Preparatele din cărbune sau pământ medicinal, alături de o serie de alte substanţe, pot fi folosite cu bune rezultate. Suplimentar pacientul poate lua şi pulbere de glutamin. Acesta este o parte compomemtă a glutaţionului. De peste 20 de ani îi ajut pe pacienţii mei cu astfel de substanţe, şi doar în câteva rare cazuri am apelat şi la alte mijloace.

În cazul bronşitei acute

   Aici ne stă la dispoziţie un preparat netoxic care este folosit şi în medicina alopată, Acetilcistein (ACC sau NAC), pe care oricum îl întrebuinţez în cadrul terapiei AIDS (vezi partea a doua a acestui articol). Suplimentar mai prescriu uleiuri eterice (de muştar de exemplu) sub formă de capsule, care au acţiune antibacteriană şi antivirală. Atunci când acestea nu ajută, deoarece aparatul intestinal, ca urmare a bolii acute, nu mai vrea să primească nimic, administrez infuzii scurte de glutaţion, ACC, vitamine B-complex, seleniu şi acid folic, remedii homeopatice pentru limfă şi tuse. Şi aici de regulă se ajunge la complecta vindecare, fără a fi necesară folosirea antibioticelor. Deseori este necesar să folosesc infuzii scurte, care acţionează mai eficace şi mai rapid decât în cazul administrării orale. Căci şi în cazul bronşitelor acute, intestinele, precum şi cavitatea bucală, laringele, nasul sunt afectate de boală şi de aceea sunt mai puţin receptive la o medicamentaţie aplicată direct.

Probleme acute ale rinichilor şi vezicii urinare

   În aceste cazuri există preparate din plante foarte eficace, cum ar fi Berberis şi Solidago, şi care înlocuiesc cu succes antibioticele.

Rolul central al intestinului

   Pentru toate cele trei afecţiuni enumerate mai sus este recomanbadil ca după terminarea unei terapii acute să se efectueze şi o aşa-zisă „renovare” a intestinului, prin administrarea aşa-numitelor culturi de bacterii pentru flora intestinală. În intestin se află 80% din limfocitele noastre, printre care şi deja cunoscutele celule ajutătoare T4. În mucoasa intestinală se află şi cantităţi foarte mari de mici microbi şi bacterii, care împreună cu limfocitele, celulele noastre imune, realizează un zid de protecţie. Atâta timp cât aceste sistem „cooperativ” este în bună stare de funcţionare, nu se pun probleme cu un agent patogen, cum ar fi de exemplu o fungie. Dar dacă acest echilibru în sistemul de protecţie din interiorul intestinului este dezechilibrat, ca urmare de exemplu a folosirii antibioticelor, atunci fungiile au posibilitatea de a se dezvolta în linişte, ceea ce va avea consecinţe negative asupra sănătăţii organismului. Şi într-adevăr deseori după ce au fost efectuate astfel de „renovări” intestinale, se observă o îmbunătăţire generală a stării de sănătate.

Întrebări frecvent puse de pacienţi

   Ce măsuri preventive pot lua, pentru ca organismul meu să nu dezvolte o inflamaţie care să ducă la un dezechilibru Th1-Th2, şi astfel la un reultat „pozitiv” al testului?

   Toate măsurile terapeutice alternative pe care le-am enumerat mai sus, sunt la fel de eficace şi în cazul unei administrări preventive, mai ales cele menţionate în privinţa alimentaţiei, a exerciţiilor fizice şi a magnetoterapiei. De asemenea foarte eficace în privinţa păstrării echilibrului Th1-Th2 sunt algele, hameiul şi condimentelor. Cu puţin timp în urmă a fost încheiat cu succes un mic studiu în această direcţie.

   Care este motivul pentru care uneori şi terapia oficială dă rezultate, ştiind totuşi că virusul HIV nu există?